De mens, icoon van God

 DE MENS, ICOON VAN GOD 

VADER  JOB GETCHA

             De christelijke anthropologie is het centrale thema van een uiteenzetting die op 9 mei laatstleden   gegeven werd  in de   katholieke parochie ‘Saint-Leon’ te Parijs, door Vader Job Getcha., deken van het theologisch instituut van Parijs (saint Serge). Vader Job Getcha is deken van het instituut sedert december 2005. Hij onderwijst er de kerkgeschiedenis en de liturgische ordo. Hij is lid van het centraal comité  van de Oecumenische raad van Kerken (COE) en van het gemengd comité voor de katholiek-orthodoxe dialoog in Frankrijk alsook van de groep voor  internationale oecumenisch  theologische  dialoog Saint – Irenée.  

            Op zekere dag vroeg iemand aan Vader Sophrony (Sakharov), leerling van de Heilige Silouan de Athoniet : “Wat is God ?”. Deze t_I0019000000C9006AA_CUSTOM_good_shepherd
antwoordde : “Wat is de mens ?”. Wat is de mens ?. Om op deze vraag te antwoorden, ondervraagt de Kerk de Schrift. Het verhaal van Genesis zegt ons hieromtrent dat de mens de zesde dag geschapen werd, ná alle andere schepselen. Hij verschijnt aldus als het hoogtepunt van de ganse schepping.

Wij lezen :”God zegt : nu gaan Wij de mens maken, als beeld van ons, op ons gelijkend : hij zal heersen over de vissen  van de zee, over de vogels van de lucht, over de tamme dieren, over alle wilde beesten en over al het gedierte dat over de grond kruipt. En God schiep de mens als Zijn beeld, als Zijn gelijkenis schiep Hij hem ;man en vrouw schiep Hij hem. (Gen.1,26-27).Als de hebreeuwse tekst zegt “als ons beeld, op ons gelijkend”, dan bevestigt de Septuagint “naar ons beeld en naar onze gelijkenis”. De term “beeld” dat vertaald is uit het griekse eikôn , en dat van zijn kant weer een vertaling is van het hebreeuwse selem, kan een kneedbare voorstelling zijn, een afbeelding, een figuur, een schaduw. De term “gelijkenis”, dat het grieks vertaalt met homoiotès, dat weer een vertaling is van het hebreeuwse demût, betekent “kopie”. Gaat het hier om twee synoniemen, of moeten wij er hier twee verschillende begrippen  in zien ? 

De mens, een schepping van God

             Het beeld en de gelijkenis betekenen niet dat de mens een analogie is van God, zonder dewelke hij geen schepsel zou zijn. Immers, het verhaal van Genesis herinnert er ons aan dat de mens als man en vrouw is geschapen : welnu, in God bestaat er geen 02910_virgin_of_the_sign_igor_builin_tnl
onderscheid van  geslachten.Wat is dan het beeld van God in de mens? Epiphanius van Salami blijft hierbij onzeker wanneer hij zegt dat “De Traditie bevestigt dat elk menselijk wezen volgens het beeld van God is, maar zij definieert niet exact waaruit dit beeld bestaat”.De Heilige Johannes van Damascus zegt dat, wat hem betreft,  “de uitdrukking :volgens het beeld de rationaliteit en de vrijheid uitdrukt, terwijl de uitdrukking volgens de gelijkenis, de gelijkmaking met God door de deugd wordt uitgedrukt”
             Waar is het beeld en de gelijkenis ?  Men heeft dikwijls (zowel in Oost als West) het beeld van God geïdentificeerd met de ziel. Welnu, deze spiritualiserende benadering is niet die van de Kerkvaders Omdat de mens een geheel vormt van lichaam en geest, hebben  het beeld en de gelijkenis betrekking op gans de mens : lichaam, ziel en geest. De christelijke traditie distancieert zich eens te meer van het Platonisme. Als Plato zegt : “de ziel is de mens”, houdt Vader Georges Florofsky eraan te herinneren dat een ziel zonder lichaam, geen mens is, maar een spookbeeld. In de griekse Oudheid, zag Plato de zichtbare wereld als een afspiegeling van de wereld der ideeën. De wereld was volgens hem geschapen naar een model dat van een andere wereld kwam. Daarom is bij Plato “eikon” het beeld van de waarneembare wereld zoals het is doorgedrongen  in de ziel.             In het christendom wordt de trinitaire God opgevat als een ‘zijn-in-relatie’, het is een communio van drie personen. Dat ‘zijn-in-communio’ verlangt dus een communio te bewerkstelligen met zijn schepping. Vanaf dan is de mens, die geschapen is naar het beeld van God ook een ‘zijn-in-relatie’, van gemeenschap : hij moet de schepping koppelen aan zijn Schepper. Metropoliet Johannes van Pergamo schrijft : “Het ‘zijn’ van God is een relationeel ‘zijn’ : zonder het concept van communio, zou het niet mogelijk zijn om over het ‘zijn’ van God te spreken”. Als God communio is van de drie goddelijke personen, dan schept God een ‘zijn’ naar zijn beeld die van zijn kant ook een relationeel ‘zijn’ is. 

Van het beeld naar de gelijkenis

             Het beeld is dus een roeping tot communio : een oriëntatie, een richting of een relatie die vooreerst verticaal is, met God, maar ook horizontaal, met de mensen. Deze dubbele relatie, enerzijds tussen God en de mens, en anderzijds tussen de mensen onderling, is beschreven door Dorotheüs van Gaza als een cirkel  waarvan God het centrum is en waar de mensen worden gesitueerd op de punten van de cirkel : hoe meer ze zich naar het centrum toe bewegen, hoe meer ze mekaar benaderen. Deze roeping tot communio is tegelijk de basis van de opvatting over de hel bij Mararius van Egypte. Deze laatste vertelt in een apophtegma  dat hij op een bepaalde dag toen hij wandelde in de woestijn, een schedel opraapte waarvan de ziel in de hel was. De afgestorvene zegt hem : “In de hel, kunnen we mekaar niet van aangezicht tot aangezicht zien, maar we zijn er rug aan rug. Wanneer ge voor ons bidt , dan kan  iedereen een beetje het gezicht zien van de ander”  Verstoken zijn van deze roeping tot communio betekent een aantasting van het goddelijk beeld dat diep in onszelf is ingeschreven.             Indien, volgens de Kerkvaders, het beeld een wezenlijk  en onveranderlijke eigenschap is,  de gelijkenis van haar kant , kan verdwijnen of zich ontwikkelen. Het beeld is bewaard gebleven zelfs na de zondeval; de gelijkenis is, wat haar betreft, de oorspronkelijke glorie en haar ultieme hoop. De Heilige Ireneüs van Lyon bevestigt dat de volmaakte mens het beeld en de gelijkenis met God bezit, terwijl de onvolmaakte mens slechts het beeld heeft, maar niet de gelijkenis. Trouw aan de tekst van de Septuagint, introduceert Ireneüs hier een onderscheid tussen “beeld” en “gelijkenis”, en laat verstaan dat er een groei is, waar het beeld het vertrekpunt is en de gelijkenis het punt van aankomst. “De volmaaktheid is in de vooruitgang”, zegt Gregorius van Nyssa in zijn ‘Vie de Moïse’ . Hij verwijst ons hier naar het concept van déificatie (<Theôsis>) zoals het door gans de griekse patristiek is ontwikkeld : iedere keer dat de mens tot God nadert, ontdekt hij zijn kleinheid, zijn slaafsheid en zijn verwijdering van God, maar door zijn geschapen zijn “naar het beeld en de gelijkenis” met God, is hij geroepen om deel te hebben aan de goddelijke natuur. 

De  vrijheid

             Vrijheid is een eigenschap dat God ons geeft. Daar God vrij is, schept hij een wezen naar Zijn beeld, dat op zijn beurt vrij is. De vrijheid die geankerd is in het beeld, ontwikkelt zich tot gelijkenis. Vanaf dat moment is de vrijheid een  noodzakelijkheid in het heil van de mens. Zoals God de mens niet zou kunnen behoeden voor de zonde zonder zijn vrijheid in twijfel te trekken, zo zou God ook de mens tegen zijn wil niet kunnen redden, maar alleen in synergie, met de medewerking van de mens. Het is zo dat wij in de ogen van Sint Paulus.medewerkers van God zijn (1Kor.3-9).             Men vraagt dikwijls aan christenen : “zijt gij gered ?”. In een orthodox perspectief is de mens gered, Door aan zijn heil te werken wordt hij gered. De Kerkvaders, in het spoor van  Origines en de Heilige Johannes Cassianus, geven ons het voorbeeld van de landbouwer. Indien deze laatste zijn land niet bewerkt, alhoewel het klimaat mild is, zal hij ook niet oogsten, want  het onkruid zal de planten en het zaad doen stikken. Omgekeerd, als hij wél dag en nacht  zijn land bewerkt, maar als de klimatologische condities niet favorabel zijn, dan zal de oogst ook maar heel weinig zijn. Een goede oogst  is dus afhankelijk van het werk van de landbouwer en een goed seizoen. Zo gaat het ook met het heil, zeggen de Vaders, het is het resultaat van de synergie van de mens en God : de wil van de mens in samenwerking met Gods genade.             In zijn brieven brengt  de Apostel  Paulus ons in contact met de twee Testamenten. Hij spreekt van twee Adam’s, de ene  aards, de andere hemels, en hij stelt hen tegenover mekaar : daar waar de ene mislukt is door de zonde, slaagt de tweede in zijn heilswerk. De Heilige apostel Paulus zegt ons : “De eerste mens, Adam, werd een levend wezen. (Gen.2,7); de laatste Adam werd een levendmakende Geest. Maar het geestelijke komt niet het eerst; het natuurlijke gaat vooraf, daarna komt het geestelijke. De eerste mens, uit de aarde genomen, is aards, de tweede is uit de hemel. Zoals die eerste mens van aarde zijn alle aardse mensen, zoals de hemelse mens zullen alle hemelsen zijn. En gelijk wij het beeld van de aarde hebben gedragen, zo zullen wij ook het beeld dragen van de hemelse mens” (1 Kor,15,45-49).             Ergens anders schrijft de Apostel Paulus : “Door één mens is de zonde in de wereld gekomen en met de zonde de dood en zo is de dood over alle mensen gekomen, aangezien allen gezondigd hebben. Er was immers reeds zonde in de wereld, vóór de wet er was; maar zonde wordt niet aangerekend waar geen wet is. Toch heeft de dood als koning geheerst in de tijd van Adam tot Mozes, dus ook over hen die zich niet op de wijze van Adam schuldig hadden gemaakt aan de overtreding van een gebod.Adam nu is het beeld van de Mens die komen moest. Maar de genade van God laat zich niet afmeten naar de misstap van Adam. De fout van één mens bracht alleen de dood, maar allen schonk Gods genade rijke vergoeding door de grote gave van zijn genade, de ene mens Jezus Christus. Zijn gave is sterker dan die ene zonde. Het oordeel dat volgde op de ene misstap liep uit op een veroordeling, maar de gratie die na zoveel overtredingen verleend werd betekende volledige kwijtschelding. Door toe
doen van één mens begon de dood te heersen, als gevolg van de val van die mens. Zoveel heerlijker zullen zij die de overvloed der genade en de gave der gerechtigheid ontvangen, leven en heersen, dank zij de ene mens Jezus Christus.
Dit betekent : één fout leidde tot veroordeling van allen, maar één goede daad leidde tot de vrijspraak en leven voor allen. En zoals door de ongehoorzaamheid van één mens allen zondaars werden, zo zullen door de gehoorzaamheid van Een  allen worden gerechtvaardigd” (Rom, 5,12-19). Door het hoofd te bieden aan de gnostiekers die in hun dualisme de goede God van het Nieuwe testament stelden boven de slechte god van het Oude Testament, gaat Ireneüs van lyon de eenheid van het Oude en het Nieuwe Testament verdedigen. Daarom gaat hij Christus voorstellen als diegene die de schepping komt voltooien. Voor Ireneüs is de schepping van de mens slechts een voorbereiding op Zijn komst.  Het is op die manier dat Christus aan het lichaam van de mensheid haar waarachtig hoofd geeft – Ireneüs in het spoor van  Sint Paulus zal spreken van  “zich opnieuw onderwerpen”, ’t is te zeggen : verzamelen, “het ganse universum verenigen”, “onder één hoofd, Christus” (Ef,1,10). 

De ware Adam

             Voor Ireneüs verschaft  Adam aan de mens zijn prototype. Christus is datgene wat de mens wordt. De eerste Adam is slechts een ruwe schets, de tweede is het waarachtige beeld. Het zijn dus de gnostische stellingen, die goed en kwaad tegenover mekaar stellen, die ertoe geleid hebben dat Ireneüs het beeld van de gelijkenis ging onderscheiden. Voor  Ireneüs is Christus de ware Adam. Voor hem is het niet Adam die Christus verklaart en conditioneert, maar Christus die  het eerste ontwerp van Genesis vervult. Als het beeld van de onzichtbare God, is Christus het prototype van de mens, geschapen naar het beeld van God.  Wat Ireneüs ons zegt, opent voor ons een ongelooflijk perspectief. In zijn ogen is de menswording van de Zoon van God niet bepaald door de val van de mens maar is het van eeuwigheid een deel van Gods plan. Christus openbaart ons niet enkel het beeld van God, maar ook de waarachtige gelijkenis met God.             Het doel van het menselijk leven is niet eenvoudigweg de bevrijding uit de zonde : het is de deelneming aan het goddelijk leven (2 Petr.1,4). Het heil heeft  slechts één negatief aspect – de vlucht voor de zonde, de verzaking aan de zonde, maar het houdt ook een positief aspect in : de vereniging met en de participatie aan het goddelijk leven. Vanaf dat moment is het duidelijk dat het heil van de mens een persoonlijke dimensie heeft, verbonden met de vrijheid van de mens. Het heeft ook een kerkelijke dimensie, omdat het zich realiseert binnen de Kerk – Lichaam van Christus. Maar het heeft ook een kosmische dimensie : de mens is gered met de wereld en niet buiten de wereld. Het beeld van God :

Een bijdrage aan de post-moderne gedachte

             De opvatting van de mens als beeld van God geeft ons een goed perspectief met betrekking tot de de post-moderne gedachte, die zo getekend is door de secularisatie. De secularisatie heeft een wereld voor ogen zonder God. Welnu, zoals we gezegd hebben : God ontkennen is de mens ontkennen.  Het is dus niet verwonderlijk ,dat de maatschappij,  door God te verwerpen, en  als gevolg hiervan het beeld van God in de mens te ontkennen, datgene wat het diepste en grootste is in de mens, verwerpt, en ze wegzinkt  in angst en schrik, isolement en eenzaamheid, individualisme en het afgesneden-zijn van de wereld. Wij begrijpen beter waarom de geseculariseerde maatschappijen veel kwetsbaarder zijn voor conflicten,haat, depressies,zelfmoord,dronkenschap,drugs en andere afhankelijkheden.             Wij begrijpen tezelfdertijd waarom deze maatschappijen te maken hebben met een crisis van het milieu, als gevolg van de technische revolutie, die de schepping geweld aandoet. De secularisatie, die een nihilistische manier van leven voorstaat, zonder enige relatie met God, promoot een egoïstische en hedonistische wijze van bestaan zonder enige verwijzing naar de oorsprong en de doelgerichtheid van de wereld, ze ziet de relatie met de wereld slechts vanuit het standpunt van het ongebreidelde consumeren, waardoor een hebzuchtige maatschappij ontstaat.             Het beeld van God in de mens herkennen – is het herkennen van de menselijke vrijheid alsmede van de waarachtige roeping van de mens om in communio te treden met God en Zijn schepping. Het is dus een antwoord voor de hedendaagse crisis van de leefwereld, voor de problemen van de vervuiling en de armoede, alsook voor de negatieve gevolgen van de mondialisering die de wereld wil reduceren tot een supermarkt in een materialistische en totalitaire context . Welnu, “Wat is God ?” – bevragen we ons dus over wat de mens is. Uit SOP 320Vrij vertaald : Kris B             &nbsp
;

Goddelijke liturgie van de heilige Joh.Chrysostomos in het KERKSLAVISCH

OCR: Библиотека святоотеческой литературы http://orthlib.ru

Б9eственнаz слyжба во сhхь nтцA нaшегw їwaнна златоyстагw начинaетсz си1це: Діaконъ: Бlгослови2, вLко. Їерeй: Бlгословeно цrтво, nц7A, и3 сн7а, и3 сaгw дƒа, нhнэ и 3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Ли1къ: Ґми1нь. Діaконъ: Ми1ромъ гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Њ свhшнэмъ ми1рэ, и3 спасeніи дyшъ нaшихъ, гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Њ ми1рэ всегw2 мjра, бlгостоsніи сhхъ б9іихъ цRквeй, и 3 соединeніи всёхъ, гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Њ сёмъ хрaмэ сeмъ, и3 съ вёрою, бlгоговёніемъ и3 стрaхомъ б9іимъ входsщихъ в0нь, гDу пом0лимсz.

Ли1къ: ГDи поми1луй. Њ сёйшемъ прави1тельствующемъ сmн0дэ, [и3 њ митрополjтэ нaшемъ, и 4м>къ, є3гHже џбласть,] честнёмъ пресвЂтерствэ, во хrтЁ діaконствэ, њ всeмъ при1чтэ и3 лю1дехъ. гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Њ бlгочести1вэйшемъ, самодержaвнэйшемъ, вели1комъ гDрэ нaшемъ їмперaторэ ніколaэ ґлеxaндровичэ всеS рwссjи: њ супрyгэ є3гw2, бlгочести1вэйшей гDрнэ, їмператрjцэ ґлеxaндрэ fе0дwровнэ, њ мaтери є 3гw2, бlгочести1вэйшей гDрнэ їмператрjцэ марjи fе0дwровнэ гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Њ наслёдникэ є3гw2, бlговёрномъ гDрэ, цесарeвичэ и3 вели1комъ кн7зэ геHргіи ґлеxaндровичэ, и3 њ всeмъ цaрствующемъ д0мэ: њ всeй палaтэ и3 в0инствэ и 4хъ гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Њ пособи1ти и3 покори1ти под8 н0зэ и 4хъ всsкаго врагA и 3 супостaта, гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Њ грaдэ сeмъ, [ѓще въ монастырЁ: Њ сёй nби1тели сeй,] всsкомъ грaдэ, странЁ, и3 вёрою живyщихъ въ ни1хъ, гDу пом0лимсz.

Ли1къ: ГDи поми1луй. Њ бlгорастворeніи воздyхwвъ, њ и 3з8oби1ліи плодHвъ земнhхъ, и 3 врeменэхъ ми1рныхъ, гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Њ плaвающихъ, путешeствующихъ, недyгующихъ, стрaждущихъ, плэнeнныхъ, и3 њ спасeніи и 4хъ. гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Њ и 3збaвитисz нaмъ t всsкіz ск0рби, гнёва и3 нyжды, гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Заступи2, спаси2, поми1луй, и3 сохрани2 нaсъ б9е, твоeю благодaтію. Ли1къ: ГDи поми1луй. Пресyю, пречcтую, пребlгословeнную, слaвную вLчцу нaшу бц dу и 3 приснодв7у мRjю со всёми сhми помzнyвше, сaми себE, и 3 другъдрyга, и3 вeсь жив0тъ нaшъ хrтY бGу предади1мъ. Ли1къ: ТебЁ гDи. Возглашeніе: Ћкw подобaетъ тебЁ всsкаz слaва, чeсть и3 поклонeніе, nц7Y, и 3 сн7у, и3 с0му дƒу, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ.

Ли1къ: Ґми1нь. И# поeтсz пeрвый ґнтіфHнъ t пэвцє1въ. Свzщeнникъ же глаг0летъ моли1тву ґнтіфHна. Діaконъ же поклони1всz ўступaетъ t мёста своегw2, и3 tшeдъ стои1тъ пред8 їкHною хrт0вою, держS и3 nрaрь треми2 пeрсты деснhz руки2. Моли1тва пeрвагw ґнтіфHна: ГDи б9е нaшъ, є3гHже держaва не сказaнна, и3 слaва непостижи1ма, є3гHже ми1лость безмёрна и3 человэколю1біе неизречeнно: сaмъ, вLко, по бlгоутр0бію твоемY, при1зри на ны2 и3 на сhй хрaмъ сeй, и3 сотвори2 съ нaми, и3 молsщимисz съ нaми, богтыz ми1лwсти тво и3 щедрHты тво. По и 3сполнeніи же ґнтіфHна, пришeдъ діaконъ и3 стaвъ на nбhчномъ мёстэ и3 поклони1всz, глаг0летъ: Пaки и3 пaки ми1ромъ гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Заступи2, спаси2, поми1луй и3 сохрани2 нaсъ б9е, твоeю бlгодaтію. Ли1къ: ГDи поми1луй. Пресyю, пречcтую, пребlгословeнную, слaвную вLчцу нaшу бц dу и 3 приснодв7у мRjю со всёми сhми помzнyвше, сaми себE, и 3 другъдрyга, и3 вeсь жив0тъ нaшъ хrтY бGу предади1мъ.

Ли1къ: ТебЁ гDи. Возглашeніе: Ћкw твоS держaва, и3 твоE є4сть цrтво и3 си1ла и3 слaва, nцA7, и 3 сн7а, и3 сaгw дƒа, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Ли1къ: Ґми1нь. И# поeтсz под0бнэ t пэвцє1въ вторhй ґнтіфHнъ: діaконъ же под0бнэ твори1тъ, ћкоже и3 въ пeрвой моли1твэ. Моли1тва вторaгw ґнтіфHна: ГDи б9е нaшъ, спаси2 лю1ди тво и3 бlгослови2 достоsніе твоE, и 3сполнeніе цeркве твоеS сохрани2, њсвzти2 лю1бzщыz благолёпіе д0му твоегw2: ты2 тёхъ воспрослaви б9eственною твоeю си1лою, и 3 не њстaви нaсъ ўповaющихъ на тS. Діaконъ: Пaки и3 пaки ми1ромъ гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Заступи2, спаси2, поми1луй и3 сохрани2 нaсъ б9е, твоeю благодaтію. Ли1къ: ГDи поми1луй. Пресyю, пречcтую, пребlгословeнную, слaвную вLчцу нaшу бц dу и 3 приснодв7у мRjю со всёми сhми помzнyвше, сaми себE, и 3 другъдрyга, и3 вeсь жив0тъ нaшъ хrтY бGу предади1мъ. Ли1къ: ТебЁ гDи.

Возглашeніе: Ћкw бlгъ и3 человэколю1бецъ бGъ є3си2, и3 тебЁ слaву возсылaемъ, nц7Y, и3 сн7у, и3 с0му дƒу, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Ли1къ: Ґми1нь. Моли1тва трeтіzгw ґнтіфHна: И $ же џбщыz сі, и3 соглсныz даровaвый нaмъ моли6твы, и 4же и 3 двэмA и 3ли2 трє1мъ согласyющымсz њ и 4мени твоeмъ прошє1ніz подaти њбэщaвый, сaмъ и3 нhнэ рбъ твои1хъ прошє1ніz къ полeзному и 3сп0лни, подаS нaмъ и3 въ настоsщемъ вёцэ познaніе твоеS и 4стины, и3 въ бyдущемъ жив0тъ вёчный дaруz. ЗдЁ tверзaютсz двє1ри на мaлый вх0дъ. Пэвaему же трeтіему ґнтіфHну t пэвцє1въ, и 3ли2 бlжeннамъ, ѓще є4сть недёлz, є3гдA пріи1дутъ на Слaва: свzщeнникъ и3 діaконъ, стaвше пред8 с0ю трапeзою, творsтъ покл0ны три2. Тaже пріeмъ свzщeнникъ с0е є3ђліе, даeтъ діaкону, и3 и 4дутъ t деснhz страны2 созади2 прест0ла, и3 тaкw и 3зшeдше сёверною стран0ю, пред8идyщымъ и 5мъ лампaдамъ, творsтъ мaлый вх0дъ, и3 стaвше на nбhчномъ мёстэ, приклонsютъ џба главы6, и3 діaкону рeкшу: ГDу пом0лимсz. глаг0летъ сщ7eнникъ моли1тву вх0да тaйнw. Моли1тва вх0да: ВLко гDи б9е нaшъ, ўстaвивый небесёхъ чи1ны и3 вHинства ѓгGлъ и3 ґрхгGлъ въ служeніе твоеS слaвы, сотвори2 со вх0домъ

нaшимъ вх0ду сhхъ ѓгGлwвъ бhти, сослужaщихъ нaмъ, и 3 сославосл0вzщихъ твою2 бlгость. Ћкw подобaетъ тебЁ всsкаz слaва, чeсть и3 поклонeніе, nц7Y, и 3 сн7у, и3 с0му дƒу, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Моли1твэ же скончaвшейсz, глаг0летъ діaконъ ко свzщeннику, показyzй къ вост0ку десни1цею, держS вкyпэ и3 nрaрь треми 2 пeрсты: Бlгослови,2 вLко, сhй вх0дъ. И# сщ7eнникъ, блг cвлsz, глаг0летъ: Бlгословeнъ вх0дъ сhхъ твои1хъ, всегдA, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Посeмъ tх0дитъ ко свzти1телю, и 3ли2 и 3гyмену, діaконъ, и 3 цэлyетъ є3ђліе, ѓще предстои1тъ: ѓще же ни2, цэлyетъ сіE свzщeнникъ. И # сп0лньшусz же конeчному тропарю2, вх0дитъ діaконъ посредЁ, и 3 стaвъ пред8 їерeемъ возвышaетъ мaлw рyцэ, и3 показyzй с0е є3ђліе, глаг0летъ велеглaснw: Премyдрость, пр0сти. Тaже поклони1всz, сaмъ же и3 свzщeнникъ созади2 є3гw2, вх0дитъ во сhй nлтaрь: и3 діaконъ ќбw полагaетъ с0е є3ђліе на сёй трапeзэ.

Пэвцh же пою1тъ: Пріиди1те, поклони1мсz и3 припадeмъ ко хrтY. спаси1 ны сн7е б9ій, во сhхъ ди1венъ сhй, пою1щыz ти2, ґллилyіа. [є3ди1ножды.] Ѓще же недёлz: Воскресhй и 3з8 мeртвыхъ, пою1щыz ти2, ґллилyіа. [є3ди1ножды.] Тaже, nбы 6чныz тропари2: и3 є3гдA пріи1дутъ въ послёдній тропaрь, гlетъ діaконъ ко їерeю, приклонS вкyпэ главY, и3 nрaрь въ руцЁ держS треми2 пeрсты: Бlгослови,2 вLко, врeмz трисaгw. Їерeй же, знaменуz є3го,2 глаг0летъ: Ћкw съ є3си2 б9е нaшъ, и3 тебЁ слaву возсылaемъ, nц7Y, и3 сн7у, и3 с0му дƒу, нhнэ и3 при1снw. Скончaвшусz же тропарю2, прих0дитъ діaконъ бли1зъ свzтhхъ дверeй, и3 показyzй nрарeмъ, пeрвэе ќбw ко їкHнэ хrт0вэ глаг0летъ: ГDи, спаси2 бlгочести 6выz, и3 ўслhши ны2. Тaже нав0дитъ, глаг0лz ко внЁ стоsщымъ велеглaснw: И# во вёки вэкHвъ. Ли1къ: Ґми1нь. Пэвaему же трис0му, глаг0летъ їерeй моли1тву сію2.

Моли1тва трисaгw пёніz: Б9е сhй, и 4же во сhхъ почивazй, трисhмъ глaсомъ t серафjмwвъ воспэвaемый и3 t херувjмwвъ славосл0вимый, и3 t всsкіz нбcныz си1лы покланsемый, и 4же t небытіS во є4же бhти приведhй всsчєскаz, создaвый человёка по џбразу твоемY и3 по под0бію, и3 всsкимъ твои1мъ даровaніемъ ўкраси1вый, даsй просsщему премyдрость и3 рaзумъ, и3 не презирazй согрэшaющагw, но полагazй на спасeніе покаsніе, спод0бивый нaсъ, смирeнныхъ и3 недост0йныхъ рбъ твои1хъ, и3 въ чaсъ сeй стaти пред8 слaвою сaгw твоегw2 жeртвенника, и3 д0лжное тебЁ поклонeніе и3 славосл0віе приноси1ти: сaмъ, вLко, пріими2 и3 t ќстъ нaсъ грёшныхъ трисyю пёснь, и3 посэти1 ны бlгостію твоeю, прости2 нaмъ всsкое согрэшeніе в0льное же и 3 нев0льное, њсвzти2 нaшz дyшы и3 тэлесA, и3 дaждь нaмъ въ препод0біи служи1ти тебЁ вс дни6 животA нaшегw, моли1твами сhz бцdы, и3 всёхъ свzтhхъ, t вёка тебЁ бlгоугоди1вшихъ. Ћкw съ є3си2 б9е нaшъ, и3 тебЁ слaву возсылaемъ, nц7Y, и3 сн7у, и3 с0му дƒу, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Сeй же скончaвшейсz, глаг0лютъ и3 сaми, їерeй же и3 діaконъ, трис0е: творsще вкyпэ и3 покл0ны три2 пред8 с0ю трапeзою. Тaже глаг0летъ діaконъ ко їерeю: Повели2, вLко.

И# tх0дита къ г0рнему мёсту: и3 свzщeнникъ tходS глаг0летъ: Бlгословeнъ грzдhй во и 4мz гDне. Діaконъ: Бlгослови2, вLко, г0рній пrт0лъ. Їерeй же: Бlгословeнъ є3си2 на пrт0лэ слaвы цrтвіz твоегw2, сэдsй на херувjмэхъ, всегдA, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. [зри2] [Вёдательно, ћкw свzщeннику не подобaетъ на г0рнее мёсто восходи1ти, нижE сэдёти на нeмъ: но сэдёти во странЁ г0рнzгw пrт0ла, и 3з8 ю4жныz страны2.] И# по и 3сполнeніи трисaгw, діaконъ, пришeдъ пред8 сы6z двє1ри, глаг0летъ: В0нмемъ. Їерeй же возглашaетъ: Ми1ръ всBмъ. И# чтeцъ глаг0летъ: И# дƒови твоемY. И# діaконъ пaки: Премyдрость. И# чтeцъ, прокjменъ, pал0мъ дв7довъ. Посeмъ діaконъ: Премyдрость. И# чтeцъ надписaніе ґп cла: Къ ри1млzнwмъ, [и 3ли2, Къ корjнfzнwмъ, и 3ли2, Къ галaтwмъ] послaніz сaгw ґп cла пavла чтeніе. И# пaки діaконъ: В0нмемъ. Ґпcлу же и 3сп0лньшусz, глаг0летъ свzщeнникъ: Ми1ръ ти2. И# Чтeцъ: И # дƒови твоемY. Діaконъ: Премyдрость. И# чтeцъ: Ґллилyіа. Ґллилyіа же пэвaему, и3 пріeмъ діaконъ кади1льницу и3 fmміaмъ, прих0дитъ къ свzщeннику, и3 пріeмъ благословeніе t негw2, кади1тъ сyю трапeзу џкрестъ, и3 nлтaрь вeсь, и3 свzщeнника. Свzщeнникъ же глаг0летъ моли1тву сію2. Моли1тва прeжде є3ђліа:

Возсіsй въ сердцaхъ нaшихъ. чlвэколю1бче вLко, твоегw2 бGоразyміz нетлённый свётъ, и3 мhслєнныz нaши tвeрзи џчи, во є3ђльскихъ твои1хъ проповёданій разумёніе: вложи2 въ нaсъ и 3 стрaхъ блажeнныхъ твои1хъ зaповэдей, да плотскz п0хwти вс попрaвше, дух0вное жи1тельство пр0йдемъ, вс, ћже ко бlгоугождeнію твоемY, и3 мyдрствующе и3 дёюще. тh бо є3си 2 просвэщeніе дyшъ и3 тэлeсъ нaшихъ, хrтE б9е: и3 тебЁ слaву возсылaемъ, со безначaльнымъ твои1мъ nц7eмъ, и3 пресhмъ и 3 бlги1мъ и3 животворsщимъ твои1мъ дƒомъ, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ, ґми1нь. Діaконъ же, кади1льницу tложи1въ на nбhчное мёсто, прих0дитъ къ сщ7eннику, и3 подклони1въ є3мY главY свою2, держS и3 nрaрь со сhмъ є3ђліемъ крaйними пeрсты, си1рэчь, во џномъ мёстэ сhz трапeзы, глаг0летъ: Бlгослови,2 вLко, бlговэсти1телz сaгw ґп cла и3 є3ђлjста, и 4м>къ. Сщe7нникъ, знaменуz є3го2, глаг0летъ: БGъ, мlтвами сaгw, слaвнагw, всехвaльнагw ґп cла и3 є3ђлjста, и 4м>къ, да дaстъ тебЁ глаг0лъ бlговэствyющему си1лою мн0гою, во и 3сполнeніе є3ђліа возлю1бленнагw сн 7а своегw2, гDа нaшегw ї}са хrтA. Діaконъ же рeкъ: Ґми1нь, и3 поклони1всz с0му є3ђлію, в0зметъ є,5 и3 и 3зшeдъ сhми двeрьми, предходsщымъ є3мY лампaдамъ, прих0дитъ и3 стои1тъ на ґмвHнэ, и 3ли2 на ўчинeнномъ мёстэ.

Їерeй же, стоS пред8 с0ю трапeзою и3 зрS къ зaпаду, возглашaетъ: Премyдрость, прости2, ўслhшимъ сaгw є3ђліа. Тaже: Ми1ръ всBмъ. Лю1діе: И# дƒови твоемY. Діaконъ: T и4м>къ сaгw є3ђліа чтeніе. Ли1къ: Слaва тебЁ гDи, слaва тебЁ. Сщe7нникъ: В0нмемъ. Ѓще же сyть двA дікона, то є3ди1нъ да глаг0летъ: Премyдрость, пр0сти. Тaже, и3: В0нмемъ. И # сп0лнившусz є3ђлію, глаг0летъ сщ7eнникъ: Ми1ръ ти 2 бlговэствyющему. Ли1къ: Слaва тебЁ гDи, слaва тебЁ. И# tшeдъ діaконъ дaже до сhхъ дверeй, tдаeтъ с0е є3ђліе свzщeннику, и3 затворsютсz пaки свzты6z двє1ри. Діaконъ, стaвъ на nбhчномъ мёстэ, начинaетъ си1це: Рцeмъ вси2 t всеS души2, и3 t всегw2 помышлeніz нaшегw рцeмъ. Ли1къ: ГDи поми1луй. ГDи вседержи1телю, б9е nц7ъ нaшихъ, м0лимъ ти сz, ўслhши и 3 поми1луй. Ли1къ: ГDи поми1луй. Поми1луй нaсъ б9е, по вели1цэй ми1лости твоeй, м0лимъ ти сz,

ўслhши и3 поми1луй. Ли1къ: ГDи поми1луй, три1жды. Е#щE м0лимсz њ бlгочести1вэйшемъ, самодержaвнэйшемъ, вели1комъ гDрэ нaшемъ їмперaторэ ніколaэ ґлеxaндровичэ всеS рwссjи: њ держaвэ, побёдэ, пребывaніи, ми1рэ, здрaвіи, спасeніи є3гw2, и3 гDу бGу нaшему наипaче поспэши1ти и3 пособи1ти є3мY во всёхъ, и3 покори1ти под8 н0зэ є3гw2 всsкаго врагA и3 супостaта. Ли1къ: ГDи поми1луй, три1жды. Мlтва прилёжнагw молeніz: ГDи б9е нaшъ, прилёжное сіE молeніе пріими2 t твои1хъ рбъ, и 3 поми1луй нaсъ по мн0жеству ми1лости твоеS, и3 щедрHты тво низпосли2 на ны2, и3 на вс лю1ди тво, чaющыz t тебE богaтыz ми1лости. Е#щE м0лимсz њ супрyгэ є3гw2, бlгочести1вэйшей гDрнэ їмператрjцэ ґлеxaндрэ fе0дwровнэ: њ мaтери є3гw2, бlгочести1вэйшей гDрнэ їмператрjцэ марjи fе0дwровнэ: њ наслёдникэ є3гw2, бlговёрномъ гDрэ цесарeвичэ и3 вели1комъ кн7зэ геHргіи ґлеxaндровичэ, и3 њ всeмъ цaрствующемъ д0мэ. Ли1къ: ГDи поми1луй, три1жды. Е#щE м0лимсz њ сёйшемъ прави1тельствующемъ сmн0дэ [ѓще под8 митрополjтомъ, приглаг0летъ: и3 њ митрополjтэ нaшемъ,

є3гHже џбласть,] и3 всeй во хrтЁ брaтіи нaшей. Ли1къ: ГDи поми1луй, три1жды. Е#щE м0лимсz њ всeмъ и 4хъ хrтолюби1вомъ в0инствэ. Ли1къ: ГDи поми1луй, три1жды. Е#щE м0лимсz њ брaтіzхъ нaшихъ, сщ7eнницэхъ, сщ7енномонaсэхъ, и3 всeмъ во хrтЁ брaтствэ нaшемъ. Ли1къ: ГDи поми1луй, три1жды. Е#щE м0лимсz њ бlжeнныхъ и3 приснопaмzтныхъ, сёйшихъ патріaрсэхъ правослaвныхъ, и3 бlгочести1выхъ цRёхъ, и 3 благовёрныхъ цRи1цахъ, и3 создaтелехъ сhz nби1тели сеS, и3 њ всёхъ преждепочи1вшихъ nц7ёхъ и3 брaтіzхъ, здЁ лежaщихъ, и 3 повсю1ду правослaвныхъ. Ли1къ: ГDи поми1луй, три1жды. Е#щE м0лимсz њ плодоносsщихъ и3 добродёющихъ во сёмъ и 3 всечестнёмъ хрaмэ сeмъ, труждaющихсz, пою1щихъ и 3 предстоsщихъ лю1дехъ, њжидaющихъ t тебE вели1кіz и3 богaтыz млcти. Ли1къ: ГDи поми1луй, три1жды. Возглашeніе: Ћкw ми1лостивъ и3 чlвэколю1бецъ бGъ є3си,2 и3 тебЁ слaву

возсылaемъ, nц7Y, и3 сн7у, и3 с0му дƒу, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Ли1къ: Ґми1нь. Ѓще ли бyдетъ њ ўс0пшихъ приношeніе, діaконъ и 3ли2 свzщeнникъ глаг0летъ є3ктенію2 сію2: Поми1луй нaсъ б9е, по вели1цэй млcти твоeй, м0лимъ ти сz, ўслhши и3 поми1луй. Ли1къ: ГDи поми1луй, три1жды. Е#щE м0лимсz њ ўпокоeніи дyшъ ўс0пшихъ рабHвъ б9іихъ, и 4м>къ, и3 њ є4же прости1тисz и 5мъ всsкому прегрэшeнію, в0льному же и3 нев0льному. Ли1къ: ГDи поми1луй, три1жды. Ћкw да гDь бGъ ўчини1тъ дyшы и4хъ, и 3дёже прaведніи ўпокоsютсz. Ли1къ: ГDи поми1луй, три1жды. Ми1лости б9іz, цrтва нбcнагw, и3 њставлeніz грэхHвъ и 4хъ, ў хrтA безсмeртнагw цRS и3 бGа нaшегw пр0симъ. Ли1къ: Подaй гDи. Діaконъ: ГDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй.

Сщe7нникъ: Б9е духHвъ, и3 всsкіz пл0ти, смeрть попрaвый и3 діaвола ўпраздни1вый, и3 жив0тъ мjру твоемY даровaвый: сaмъ, гDи, пок0й дyшы ўс0пшихъ рбъ твои1хъ, и 4м>къ, въ мёстэ свётлэ, въ мёстэ ѕлaчнэ, въ мёстэ пок0йнэ, tню1дуже tбэжE болёзнь, печaль и3 воздыхaніе. всsкое согрэшeніе, содёzнное и 4ми сл0вомъ, и 3ли2 дёломъ, и 3ли2 помышлeніемъ, ћкw бlгjй чlвэколю1бецъ бGъ, прости2: ћкw нёсть человёкъ, и 4же жи1въ бyдетъ, и3 не согрэши1тъ: тh бо є3ди1нъ кромЁ грэхA, прaвда твоS прaвда во вёки, и3 сл0во твоE и 4стина. Возглaсъ: Ћкw ты2 є3си2 воскресeніе и3 жив0тъ и3 пок0й ўс0пшихъ рбъ твои1хъ, и 4м>къ, хrтE б9е нaшъ, и3 тебЁ слaву возсылaемъ, со безначaльнымъ твои1мъ nц7eмъ, и3 пресhмъ и3 бlги1мъ и 3 животворsщимъ твои1мъ дƒомъ, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Ли1къ: Ґми1нь. Діaконъ: Помоли1тесz, њглашeнніи гDви. Ли1къ: ГDи поми1луй. Вёрніи, њ њглашeнныхъ пом0лимсz, да гDь поми1луетъ и 5хъ. Ли1къ: ГDи поми1луй.

Њгласи1тъ и 5хъ сл0вомъ и 4стины. Ли1къ: ГDи поми1луй. Tкрhетъ и 5мъ є3ђліе прaвды. Ли1къ: ГDи поми1луй. Соедини1тъ и 5хъ сёй своeй соб0рнэй и3 ґп cльстэй цeркви. Ли1къ: ГDи поми1луй. Спаси2, поми1луй, заступи2 и3 сохрани2 и 5 хъ, б9е, твоeю бlгодaтію. Ли1къ: ГDи поми1луй. Њглашeнніи, главы6 вaшz гDви приклони1те. Ли1къ: ТебЁ гDи. Мlтва њ њглашeнныхъ, прeжде сaгw возношeніz: ГDи б9е нaшъ, и 4же на выс0кихъ живhй и3 на смирє1нныz призирazй, и 4же спасeніе р0ду чlвёческому низпослaвый, є3динор0днаго сн7а твоего2 и3 бGа, гDа нaшего ї}са хrтA: при1зри на рабы6 тво њглашє1нныz, подкл0ншыz тебЁ сво вы6z, и 3 спод0би | во врeмz бlгополyчное бaни пакибытіS, њставлeніz грэхHвъ и3 nдeжди нетлёніz, соедини2 и 5хъ сёй твоeй соб0рнэй и3 ґп c льстэй цeркви, и3 сопричти2 и 5хъ и 3збрaнному твоемY стaду. Возглашeніе: Да и3 тjи съ нaми слaвzтъ пречестн0е и 3 великолёпое и4мz твоE, nц7A, и3 сн7а, и3 сaгw дƒа, нhнэ и 3

при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Ли1къ: Ґми1нь. И# простирaетъ ґнтіми1нсъ свzщeнникъ. Діaконъ глаг0летъ: Е#ли1цы њглашeнніи, и 3зыди1те. Ѓще ли є4сть вторhй діaконъ, возглашaетъ и3 т0й: Њглашeнніи, и 3зыди1те. Тaже пaки пeрвый: Е#ли1цы њглашeнніи, и 3зыди1те. Да ни кто2 t њглашeнныхъ: є3ли1цы вёрніи, пaки и3 пaки ми1ромъ гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Ѓще ли же є3ди1нъ т0чію їерeй, тогдA глаг0летъ си1це: Е#ли1цы њглашeнніи, и 3зыди1те, њглашeнніи и 3зыди1те, є3ли1цы њглашeнніи и 3зыди1те: да ни кто2 t њглашeнныхъ, є3ли1цы вёрніи, пaки и3 пaки ми1ромъ гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Мlтва вёрныхъ, пeрваz, по є4же распрострeти ґнтіми1нсъ: Бlгодари1мъ тS гDи б9е си1лъ, спод0бившаго нaсъ предстaти и 3 нhнэ с0му твоемY жeртвеннику, и3 припaсти ко щедр0тамъ

твои 6мъ њ нaшихъ грэсёхъ, и3 њ людски1хъ невёдэніихъ. пріими2 б9е молeніе нaше, сотвори1 ны дост0йны бhти, є4же приноси1ти тебЁ молє1ніz и3 мольбы6, и3 жє1ртвы безкрHвныz њ всёхъ лю1дехъ твои1хъ: и3 ўдовли2 нaсъ, и 5хже положи1лъ є3си2 въ слyжбу твою2 сію,2 си1лою дƒа твоегw2 сaгw, неwсуждeннw и 3 непреткновeннw въ чи1стэмъ свидётельствэ с0вэсти нaшеz, призывaти тS на всsкое врeмz и3 мёсто: да послyшаz нaсъ, ми1лостивъ нaмъ бyдеши, во мн0жествэ твоеS бlгости. Заступи2, спаси2, поми1луй и3 сохрани2 нaсъ б9е, твоeю благодaтію. Ли1къ: ГDи поми1луй. Премyдрость. Возглашeніе: Ћкw подобaетъ тебЁ всsкаz слaва, чeсть и3 поклонeніе, nц7Y, и 3 сн7у, и3 с0му дƒу, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Ли1къ: Ґми1нь. Діaконъ: Пaки и3 пaки ми1ромъ гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Е#гдA сщ7eнникъ є3ди1нъ слyжитъ, сі не глаг0летъ: Њ свhшнэмъ ми1рэ, и3 спасeніи дyшъ нaшихъ, гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй.

Њ ми1рэ всегw2 мjра, бlгостоsніи сhхъ б9іихъ цRквeй и3 соединeніи всёхъ, гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Њ сёмъ хрaмэ сeмъ, и3 съ вёрою, бlгоговёніемъ и3 стрaхомъ б9іимъ входsщихъ в0нь, гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Њ и 3збaвитисz нaмъ t всsкіz ск0рби, гнёва и3 нyжды, гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Мlтва вёрныхъ, вторaz: Пaки, и3 мн0гажды тебЁ припaдаемъ, тебЁ м0лимсz, благjй и 3 человэколю1бче, ћкw да призрёвъ на молeніе нaше, њчи1стиши нaшz дyшы и3 тэлесA t всsкіz сквeрны пл0ти и3 дyха, и3 дaси нaмъ непови1нное и3 неwсуждeнное предстоsніе сaгw твоегw2 жeртвенника. дaруй же б9е, и3 молsщымсz съ нaми преспёzніе житіS и3 вёры и3 рaзума дух0внагw: дaждь и5мъ всегдA со стрaхомъ и3 люб0вію служaщымъ тебЁ, непови1ннw и 3 неwсуждeннw причасти1тисz сhхъ твои1хъ тинъ, и3 небeснагw твоегw2 цrтвіz спод0битисz. Заступи2, спаси2, поми1луй и3 сохрани2 нaсъ б9е, твоeю благодaтію. Ли1къ: ГDи поми1луй.

Діaконъ: Премyдрость. Вх0дитъ діaконъ сёверными двeрьми. Возглашeніе: Ћкw да под8 держaвою твоeю всегдA храни1ми, тебЁ слaву возсылaемъ, nц7Y, и3 сн7у, и3 с0му дƒу, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Ли1къ: Ґми1нь. Мlтва ю 4же твори1тъ свzщeнникъ въ себЁ, херувjмской пёсни пэвaемэй: Никт0же дост0инъ t свzзaвшихсz плотски1ми похотьми2 и 3 сластьми2 приходи1ти, и 3ли2 прибли1житисz, и 3ли2 служи1ти тебЁ, цRю2 слaвы: є4же бо служи1ти тебЁ, вели1ко и3 стрaшно и3 самёмъ нбcнымъ си1ламъ. но nбaче неизречeннагw рaди и3 безмёрнагw твоегw2 человэколю1біz, непрел0жнw и3 неизмённw бhлъ є3си 2 человёкъ, и3 ґрхіерeй нaмъ бhлъ є3си2: и3 служeбныz сеS и3 безкр0вныz жeртвы свzщеннодёйствіе прeдалъ є3си2 нaмъ, ћкw вLка всёхъ. тh бо є3ди1нъ, гDи б9е нaшъ, владhчествуеши нбcными и3 земнhми, и 4же на пrт0лэ херувjмстэ носи1мый, и 4же серафjмwвъ гDь, и3 цRь ї}левъ, и 4же є3ди1нъ съ, и3 во сhхъ почивazй. тS u5бо молю2 є3ди1наго благaго и3 благопослушли1ваго: при1зри на мS грёшнаго и3 непотрeбнаго рабA твоего2, и3 њчи1сти мою2 дyшу и3 сeрдце t с0вэсти лукaвыz, и3 ўдовли1 мz, си1лою

сaгw твоегw2 дƒа, њблечeна благодaтію свzщeнства, предстaти сёй твоeй сeй трапeзэ, и3 свzщеннодёйствовати с0е и3 пречcтое твоE тёло, и3 честнyю кр0вь. къ тебё бо прихождY прикл0нь мою2 вhю, и3 молю1 ти сz, да не tврати1ши лицA твоегw2 t менE, нижE tри1неши менE t џтрwкъ твои1хъ: но спод0би принесє1ннымъ тебЁ бhти, мн0ю грёшнымъ и3 недост0йнымъ раб0мъ твои1мъ, дарHмъ си 6мъ. тh бо є3си2 приносsй и 3 приноси1мый, и3 пріeмлzй и3 раздавaемый хrтE б9е нaшъ, и3 тебЁ слaву возсылaемъ, со безначaльнымъ твои1мъ nц7eмъ, и 3 пресhмъ, и3 благи1мъ, и3 животворsщимъ твои1мъ дƒомъ, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. И # сп0лнившейсz же мlтвэ, глаг0лютъ и3 тjи херувjмскую пёснь, три1жды: по к0емждо же скончaніи, покланsютсz по є3ди1нощи. И % же херувjмы тaйнw њбразyюще, и3 животворsщей трbцэ трисyю пёснь припэвaюще, всsкое нhнэ житeйское tложи1мъ попечeніе. Ћкw да цRS всёхъ под8и1мемъ, ѓгGльскими неви1димw дорmноси1ма чи1нми. Ґллилyіа, ґллилyіа, ґллилyіа. Пaки tверзaютсz сы6z двє1ри. Тaже пріeмъ діaконъ кади1льницу, и3 fmміaмъ вложи1въ, прих0дитъ ко свzщeннику, и3 пріeмъ благословeніе t негw2, кади1тъ сyю трапeзу џкрестъ и3 nлтaрь вeсь, и3 свzщeнника: глаг0летъ же и3 н7-й pал0мъ, и3 тропари 2 ўмили1тєльныz, є3ли 6ка и 3зв0литъ вкyпэ со свzщeнникомъ. и 3

tх0дита въ предложeніе, предходsщу діaкону, и3 кади1тъ сz, въ себЁ молsсz: Б9е, њчи1сти мS грёшнаго. три1жды. Глаг0летъ ко свzщeннику: Возми2 вLко. И# свzщeнникъ, взeмъ воздyхъ, возлагaетъ на лёвое рaмо є3гw2, глаг0лz: Возми1те рyки вaшz во сz, и3 блг cви1те гDа. Тaже сhй дjскосъ пріeмъ, возлагaетъ на главY діaкона, со всsкимъ внимaніемъ и3 бlгоговёніемъ, и 3мёzй вкyпэ діaконъ и 3 кади1льницу на є3ди1номъ t пeрстwвъ, сaмъ же сhй поти1рь въ рyцэ пріeмъ: и 3сх0дzтъ же сёверною стран0ю, предходsщымъ и 5мъ лампaдамъ, и3 њбх0дzтъ хрaмъ, молsщесz. Діaконъ глаг0летъ: Бlгочести1вэйшаго, самодержaвнэйшаго, вели1каго гDрz нaшего їмперaтора ніколaz ґлеxaндровича всеS рwссjи, да помzнeтъ гDь бGъ во цrтвіи своeмъ, всегдA, нhнэ и 3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Тaже сщ7eнникъ: Супрyгу є3гw2, бlгочести1вэйшую гDрню, їмператрjцу ґлеxaндру fе0дwровну: мaтерь є3гw2, бlгочестив1эйшую гDрню, їмператрjцу марjю fе0дwровну, да помzнeтъ гDь бGъ во цrтвіи своeмъ, всегдA, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Наслёдника є3гw2, бlговёрнаго гDрz, цесарeвича и3 вели1каго кн7зz геHргіz ґлеxaндровича, и3 вeсь цaрствующій д0мъ, да помzнeтъ гDь бGъ во цrтвіи своeмъ, всегдA, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ.

Діaконъ гlетъ: Сёйшій прави1тельствующій сmн0дъ, да помzнeтъ гDь бGъ во цrтвіи своeмъ, всегдA, нhнэ и3 при1снw, и 3 во вёки вэкHвъ. Тaже сщ7eнникъ: Всёхъ вaсъ, правослaвныхъ хrтіaнъ, да помzнeтъ гDь бGъ во цrтвіи своeмъ, всегдA, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Си1це да глаг0летъ ѓще є3ди1нъ є4сть сщ7eнникъ служaй, и3 кромЁ діaкона. Ѓще же служaщіи сщ7eнницы мн0зи, си1це да гlютъ: Діaконъ: Бlгочести1вэйшаго, самодержaвнэйшаго, вели1каго гDрz нaшего їмперaтора ніколaz ґлеxaндровича всеS рwссjи, да помzнeтъ гDь бGъ во цrтвіи своeмъ, всегдA, нhнэ и3 при1снw, и 3 во вёки вэкHвъ. Пeрвый сщ7eнникъ: Супрyгу є3гw2, бlгочести1вэйшую гDрню, їмператрjцу ґлеxaндру fе0дwровну, да помzнeтъ гDь бGъ во цrтвіи своeмъ, всегдA, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Вторhй: Мaтерь є3гw2, бlгочести1вэйшую гDрню, їмператрjцу марjю fе0дwровну, да помzнeтъ гDь бGъ во цrтвіи своeмъ, всегдA, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ.

Трeтій: Наслёдника є3гw2, бlговёрнаго гDрz цесарeвича и3 вели1каго кн7зz геHргіz ґлеxaндровича, и3 вeсь цaрствующій д0мъ, да помzнeтъ гDь бGъ во цrтвіи своeмъ, всегдA, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Четвeртый сщ7eнникъ, ѓще же ни2, діaконъ: Сёйшій прави1тельствующій сmн0дъ, да помzнeтъ гDь бGъ во цrтвіи своeмъ, всегдA, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Пsтый сщ7eнникъ, ѓще же ни2, пaки пeрвый: Всёхъ вaсъ, правослaвныхъ хrтіaнъ, да помzнeтъ гDь бGъ во цrтвіи своeмъ, всегдA, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Вшeдъ же діaконъ внyтрь сhхъ двeрей, стои1тъ њдеснyю, и3 хотsщу сщ7eннику вни1ти, глаг0летъ къ немY діaконъ: Да помzнeтъ гDь бGъ сщ7eнство твоE во цrтвіи своeмъ. И# свzщeнникъ къ немY: Да помzнeтъ гDь бGъ свzщеннодіaконство твоE во цrтвіи своeмъ, всегдA, нhнэ и 3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. И# свzщeнникъ ќбw поставлsетъ сhй поти1рь на сyю трапeзу: сhй же дjскосъ взeмъ со главы2 діaкона, поставлsетъ и3 т0й на сyю трапeзу, глаг0лz: Благоoбрaзный їHсифъ, со дрeва снeмъ пречcтое твоE тёло,

плащани1цею чи1стою њбви1въ, и3 благоухaньми во гр0бэ н0вэ закрhвъ, положи2. Во гр0бэ пл0тски, во ѓдэ же съ дш7eю ћкw бGъ, въ раи1 же съ разб0йникомъ, и3 на пrт0лэ бhлъ є3си2 хrтE, со nц7eмъ и3 дƒомъ, вс и 3сполнszй неwпи1санный. Ћкw живон0сецъ, ћкw раS краснёйшій вои1стинну, и3 всsкагw черт0га цaрскагw kви1сz свэтлёйшій хrтE гр0бъ тв0й, и3ст0чникъ нaшегw воскресeніz. Тaже покр0вцы ќбw взeмъ t свzщeннагw дjскоса, и3 сaгw потирS, полагaетъ на є3ди1ной странЁ свzтhz трапeзы: воздyхъ же t діaконz рaма взeмъ, и3 покади1въ покрывaетъ и 4мъ сz, глаг0лz: Благоoбрaзный їHсифъ, со дрeва снeмъ пречcтое твоE тёло, плащани1цею чи1стою њбви1въ, и3 благоухaньми во гр0бэ н0вэ закрhвъ, положи2. И# пріeмъ кади1льницу t діaконовы руки2, кади1тъ сz три1жды, глаг0лz: Ўблажи2 гDи, бlговолeніемъ твои1мъ сіHна, и3 да сози1ждутсz стёны їерусали 6мскіz: тогдA благоволи1ши жeртву прaвды, возношeніе и3 всесожегaємаz, тогдA возложaтъ на nлтaрь тв0й тельцы2. И# tдaвъ кади1льницу, и3 њпусти1въ фелHнь, приклони1въ же главY,

глаг0летъ діaкону: Помzни1 мz, брaте и3 сослужи1телю. И# діaконъ къ немY: Да помzнeтъ гDь бGъ свzщeнство твоE во цrтвіи своeмъ. Тaже и3 діaконъ, поклони1въ и3 сaмъ главY, держS вкyпэ и3 nрaрь треми2 пeрсты десни1цы, гlетъ ко свzщeннику: Помоли1сz њ мнЁ, вLко сhй. И# свzщeнникъ: Дƒъ сhй нaйдетъ на тS, и3 си1ла вhшнzгw њсэни1тъ тS. И# діaконъ: Т0йже дƒъ содёйствуетъ нaмъ вс дни6 животA нaшегw. И# пaки т0йжде: Помzни1 мz, вLко сhй. И# свzщeнникъ: Да помzнeтъ тS гDь бGъ во цaрствіи своeмъ, всегдA, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. И# діaконъ, рeкъ: Ґми1нь. и3 цэловaвъ десни1цу сщ7eнника, и3сх0дитъ сёверными двeрьми, и3 стaвъ на nбhчномъ мёстэ, глаг0летъ: И # сп0лнимъ моли1тву нaшу гDви. Ли1къ: ГDи поми1луй. Њ предложeнныхъ честнhхъ дарёхъ, гDу пом0лимсz.

Ли1къ: ГDи поми1луй. Њ сёмъ хрaмэ сeмъ, и3 съ вёрою, бlгоговёніемъ и3 стрaхомъ б9іимъ входsщихъ в0нь, гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Њ и 3збaвитисz нaмъ t всsкіz ск0рби, гнёва и3 нyжды, гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Мlтва проскомjдіи, по поставлeніи б9eственныхъ дарHвъ на сёй трапeзэ. ГDи б9е вседержи1телю, є3ди1не се, пріeмлzй жeртву хвалeніz t призывaющихъ тS всёмъ сeрдцемъ. пріими2 и3 нaсъ грёшныхъ молє1ніz и3 принеси2 ко с0му твоемY жeртвеннику, и3 ўдовли 2 нaсъ приноси1ти тебЁ дaры же и3 жє1ртвы дƒHвныz њ нaшихъ грэсёхъ и3 њ людски1хъ невёдэніихъ, и3 спод0би нaсъ њбрэсти 2 благодaть пред8 тоб0ю, є4же бhти тебЁ благопріsтнэй жeртвэ нaшей, и3 всели1тисz дƒу благодaти твоеS бlг0му въ нaсъ, и3 на предлежaщихъ дарёхъ си1хъ, и3 на всёхъ лю1дехъ твои1хъ. Діaконъ: Заступи2, спаси2, поми1луй и3 сохрани2 нaсъ б9е твоeю бlгодaтію. Ли1къ: ГDи поми1луй. ДнE всегw2 совершeнна, свsта, ми1рна и3 безгрёшна, ў гDа

пр0симъ. Ли1къ: Подaй гDи. ЃгGла ми1рна, вёрна настaвника, храни1телz дyшъ и3 тэлeсъ нaшихъ, ў гDа пр0симъ. Ли1къ: Подaй гDи. Прощeніz и3 њставлeніz грэхHвъ и3 прегрэшeній нaшихъ, ў гDа пр0симъ. Ли1къ: Подaй гDи. Д0брыхъ и3 полeзныхъ душaмъ нaшымъ, и3 ми1ра мjрови, ў гDа пр0симъ. Ли1къ: Подaй гDи. Пр0чее врeмz животA нaшегw въ ми1рэ и3 покаsніи скончaти, ў гDа пр0симъ. Ли1къ: Подaй гDи. Хrтіaнскіz кончи1ны животA нaшегw, безболёзненны, непостhдны, ми1рны и3 д0брагw tвёта на стрaшнэмъ суди1щи хrт0вэ пр0симъ. Ли1къ: Подaй гDи. Пресyю, пречcтую, пребlгословeнную, слaвную вLчцу нaшу бц dу, и 3 приснодв7у мRjю со всёми сhми помzнyвше, сaми себE, и 3

другъдрyга, и3 вeсь жив0тъ нaшъ хrтY бGу предади1мъ. Ли1къ: ТебЁ гDи. Возглашeніе: Щедр0тами є3динор0днагw сн7а твоегw2, съ ни1мже бlгословeнъ є3си2, со пресhмъ и3 бlги1мъ и3 животворsщимъ твои1мъ дƒомъ, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Ли1къ: Ґми1нь. Їерeй: Ми1ръ всBмъ. Ли1къ: И# дƒови твоемY. Діaконъ: Возлю1бимъ другъдрyга, да є3диномhсліемъ и 3сповёмы. Ли1къ: Nц7A, и3 сн7а, и3 сaго дƒа, трbцу є 3диносyщную, и 3 нераздёльную. И# сщ7eнникъ покланsетсz три1жды, гlz тaйнw: Возлюблю2 тS гDи, крёпосте моS, гDь ўтверждeніе моE, и 3 прибёжище моE. три1жды. И# цэлyетъ сz си1це, ћкоже сyть покровeны, пeрвэе верхY сaгw дjскоса: тaже верхY сaгw потирS, и3 крaй сhz трапeзы пред8 соб0ю. Ѓще ли бyдутъ свzщeнникwвъ двA, и 3ли2 мн0жае, то и3 nни 2 цэлyютъ сz вси2, и3 другъдрyга въ рaмена. Настоsтель же

глаг0летъ: хrт0съ посредЁ нaсъ. И# tвэщaетъ цэловaвый: И # є4сть, и3 бyдетъ. Тaкожде и3 діaкони, ѓще бyдутъ двA и 3ли2 три2, цэлyютъ кjйждо nрaрь св0й и 3дёже кrтA џбразъ, и3 другъдрyга въ рaмена, т0жде глаг0люще, є4же и3 свzщeнницы. Под0бнэ же и3 діaконъ спокланsетсz, на нeмже стои1тъ мёстэ, и3 цэлyетъ nрaрь св0й, и 3дёже є4сть кrтA џбразъ, и3 тaкw возглашaетъ: Двє1ри, двє1ри премyдростію в0нмемъ. Сщe7нникъ же воздвизaетъ воздyхъ, и3 держи1тъ над8 сhми дарми2. Ѓще же и 3нjи бyдутъ сщ7eнницы служaщіи, тaкожде воздвизaютъ сhй воздyхъ, и3 держaтъ над8 сhми дарми2, потрzсaюще, и3 глаг0люще къ себЁ, ћкоже и3 лю1діе, и 3сповёданіе вёры: Вёрую во є3ди1наго бGа nц7A вседержи1телz, творцA нб7у и3 земли2, ви 6 димымъ же всBмъ и3 неви 6 димымъ. И# во є3ди1наго гDа ї}са хrтA, сн7а б9іz, є3динор0днаго, и 4же t nц7A рождeннаго прeжде всёхъ вBкъ. Свёта t свёта, бGа и 4стинна t бGа и 4стинна, рождeнна, не сотворeнна, є 3диносyщна nц7Y, и 4мже вс бhша. Нaсъ рaди человBкъ, и3 нaшегw рaди спасeніz, сшeдшаго съ нб7съ, и 3 воплоти1вшагосz t дƒа са и3 мRjи дв7ы, и3 вочеловёчшасz. Распsтаго же за ны2 при понтjйстэмъ пілaтэ, и3 страдaвша, и 3 погребeнна, и3 воскrшаго въ трeтій дeнь по писaніємъ. И # возшeдшаго на нб7сA, и3 сэдsща њдеснyю nц7A. И# пaки грzдyщаго

со слaвою, суди1ти живы 6мъ и3 мє1ртвымъ, є3гHже цrтвію не бyдетъ концA. И# въ дƒа сaго, гDа, животворsщаго, и 4же t nц7A и 3сходsщаго, и 4же со nц7eмъ и3 сн7омъ спокланsема и3 сслaвима, глаг0лавшаго прbр0ки. Во є3ди1ну сyю соб0рную и3 ґп cльскую цRковь. И #сповёдую є3ди1но кRщeніе, во њставлeніе грэхHвъ. Чaю воскrніz мeртвыхъ: И# жи1зни бyдущагw вёка. Ґми1нь. Діaконъ: Стaнемъ д0брэ, стaнемъ со стрaхомъ, в0нмемъ, с0е возношeніе въ ми1рэ приноси1ти. Ли1къ: Ми1лость ми1ра, жeртву хвалeніz. И# сщ7eнникъ ќбw взeмъ воздyхъ t сhхъ, и3 цэловaвъ и5, полагaетъ на є3ди1но мёсто, глаг0лz: Бlгодaть гDа: Діaконъ же поклони1всz, вх0дитъ во сhй nлтaрь. И# пріи1мъ ріпjду, вёетъ сz бlгоговёйнw. Возглашeніе: Бlгодaть гDа нaшегw ї}са хrтA, и3 любы2 бGа и3 nц7A, и3 причaстіе сaгw дƒа, бyди со всёми вaми. Ли1къ: И# со дƒомъ твои1мъ. Сщe7нникъ: ГорЁ и 3мёимъ сердцA. Ли1къ: И $мамы ко гDу. Сщe7нникъ: Бlгодари1мъ гDа.

Ли1къ: Дост0йно и3 прaведно є4сть, покланsтисz nц7Y, и3 сн7у, и 3 с0му дƒу, трbцэ є3диносyщнэй и3 нераздёльнэй. Сщe7нникъ же м0литсz: Дост0йно и3 прaведно тS пёти, тS бlгослови1ти, тS хвали1ти, тS бlгодари1ти, тебЁ покланsтисz на всsкомъ мёстэ вLчествіz твоегw2: тh бо є3си2 бGъ неизречeненъ, недовёдомь, неви1димь, непостижи1мь, при1снw сhй, тaкожде сhй, ты2 и 3 є3динор0дный тв0й сн7ъ, и3 дƒъ тв0й сhй. ты2 t небытіS въ бытіE нaсъ привeлъ є3си2, и3 tпaдшыz возстaвилъ є3си2 пaки, и3 не tступи1лъ є3си2 вс творS, д0ндеже нaсъ на нб7о возвeлъ є3си,2 и 3 цrтво твоE даровaлъ є3си2 бyдущее. њ си1хъ всёхъ благодари1мъ тS, и3 є3динор0днаго твоего2 сн7а, и3 дƒа твоего2 сaго, њ всёхъ, и 4хже вёмы, и3 и 5 хже не вёмы, kвлeнныхъ и3 неsвленныхъ бlгодэsніихъ бhвшихъ на нaсъ. бlгодари1мъ тS и3 њ слyжбэ сeй, ю4же t рyкъ нaшихъ пріsти и 3зв0лилъ є3си.2 ѓще и3 предстоsтъ тебЁ тhсzщы ґрхaгGлwвъ, и3 тмы6 ѓгGлwвъ, херувjми, и3 серафjми шестокрилaтіи, многоoчи1тіи возвышaщіисz пернaтіи. Возглашeніе: Побёдную пёснь пою1ще, вопію1ще, взывaюще и 3 глаг0люще. Ли1къ: Съ, съ, съ гDь саваHfъ, и 3сп0лнь нб7о и3 землS слaвы твоеS, њсaнна въ вhшнихъ, бlгословeнъ грzдhй во и 4мz гDне, њсaнна въ вhшнихъ. И# здЁ пaки діaконъ, пріи1мъ сyю ѕвэзди1цу t сaгw дjскоса,

твори1тъ кrтA џбразъ верхY є3гw2, и3 цэловaвъ ю5 полагaетъ. Тaже прих0дитъ, и3 стaнетъ на деснёй странЁ: и3 взeмъ ріпjду въ рyцэ, њмaхиваетъ ти1хw со всsкимъ внимaніемъ и3 стрaхомъ, верхY сhхъ дарHвъ, ћкw не сёсти мyхамъ, ни и 3н0му чесомY таков0му. Ѓще же нёсть ріпjды, твори1тъ сіE со є3ди1нэмъ покр0вцемъ. Сщe7нникъ м0литсz: Съ си1ми и3 мы2 блажeнными си1лами, вLко человэколю1бче, вопіeмъ и3 глаг0лемъ: съ є3си2 и3 пресъ, ты2 и3 є3динор0дный тв0й сн7ъ, и3 дƒъ тв0й сhй. съ є3си2 и3 пресъ, и3 великолёпна слaва твоS, и 4же мjръ тв0й тaкw возлюби1лъ є3си2, ћкоже сн7а твоего 2 є3динор0днаго дaти: да всsкъ вёруzй въ него2 не поги1бнетъ, но и 4мать жив0тъ вёчный, и 4же пришeдъ, и3 всE є4же њ нaсъ смотрeніе и 3сп0лнивъ, въ н0щь въ ню1же предаsшесz, пaче же сaмъ себE предаsше, за мірскjй жив0тъ, пріeмъ хлёбъ во сы6z сво и 3 пречи 6стыz и3 непоро6чныz рyки, бlгодари1въ и3 бlгослови1въ, њсвzти1въ, преломи1въ, дадE сы 6мъ свои 6мъ ў§нкHмъ и3 ґп cлwмъ, рeкъ: Возглашeніе: Пріими1те, kди1те, сіE є4сть тёло моE є4же за вы2 ломи1мое во њставлeніе грэхHвъ. Ли1къ: Ґми1нь.

Семy же глаг0лемому, показyетъ свzщeннику діaконъ сhй дjскосъ, держS и3 nрaрь треми2 пeрсты десни1цы. Под0бнэ, и3 є3гдA глаг0летъ свzщeнникъ: Пjйте t неS вси2: споказyетъ и3 сaмъ сhй поти1рь. Сщe7нникъ тaйнw: Под0бнэ и3 чaшу по вeчери, глаг0лz: Возглашeніе: Пjйте t неS вси2, сіS є4сть кр0вь моS н0вагw завёта, ћже за вы2 и3 за мнHгіz и 3зливaемаz, во њставлeніе грэхHвъ. Ли1къ: Ґми1нь. Свzщeнникъ м0литсz: Поминaюще ќбw спаси1тельную сію2 зaповэдь, и3 вс же њ нaсъ бы 6вшаz: кrтъ, гр0бъ, триднeвное воскресeніе, на нб7сA восхождeніе, њдеснyю сэдёніе, втор0е и3 слaвное пaки пришeствіе. Возглашeніе: Тво t твои1хъ тебЁ приносsще, њ всёхъ и3 за вс. Семy же глаг0лему, діaконъ tлагaетъ ріпjду, и3 прел0жъ рyцэ кrтоoбрaзнэ, и3 под8eмъ сhй дjскосъ, и3 сhй поти1рь, и 3 поклони1тсz ўмилeннэ. Ли1къ: ТебE поeмъ, тебE бlгослови1мъ, тебЁ бlгодари1мъ гDи, и 3 м0лимъ ти сz, б9е нaшъ.

Свzщeнникъ же м0литсz: Е#щE прин0симъ ти2 словeсную сію2 и3 безкр0вную слyжбу, и 3 пр0симъ, и3 м0лимъ, и3 ми1ли сz дёемъ, низпосли2 дƒа твоего 2 сaго на ны2, и3 на предлежaщыz дaры сі. И# діaконъ ќбw tлагaетъ ріпjду, и3 прих0дитъ бли1зъ ко їерeю, и 3 покланsютсz џба три1жды пред8 с0ю трапeзою, молsщасz въ себЁ и3 глаг0люща: ГDи, и 4же пресaго твоего2 дƒа въ трeтій чaсъ ґп cлwмъ твои 6мъ низпослaвый, того2 благjй не tими2 t нaсъ: но њбнови2 нaсъ молsщихъ ти сz. Стjхъ: Сeрдце чи1сто сози1жди во мнЁ б9е, и3 дyхъ прaвъ њбнови 2 во ўтр0бэ моeй. Пaки: ГDи, и 4же пресaго твоего2 дƒа: Стjхъ: Не tвeржи менE t лицA твоегw2, и3 дƒа твоегw2 сaгw не tими2 t менE. И# пaки: ГDи, и4же пресaго твоего2 дƒа: Тaже главY подклони1въ діaконъ, и3 показyz со nрарeмъ сhй хлёбъ, глаг0летъ тaйнw: Бlгослови2 вLко, сhй хлёбъ. Сщe7нникъ же востaвъ, знaменуетъ три1жды сы6z дaры, глаг0лz:

И# сотвори2 ќбw хлёбъ сeй честн0е тёло хrтA твоегw2. Діaконъ: Ґми1нь. И# пaки діaконъ: Бlгослови2 вLко, сyю чaшу. И# свzщeнникъ благословлsz глаг0летъ: Ґ є4же въ чaши сeй, чcтнyю кр0вь хrтA твоегw2. Діaконъ: Ґми1нь. И# пaки діaконъ, показyz и3 nбо сz, гlетъ: Бlгослови2 вLко, nбо. Свzщeнникъ же, бlгословлsz nбо сz, гlетъ: Преложи1въ дƒомъ твои1мъ сhмъ. Діaконъ: Ґми1нь, ґми1нь, ґми1нь. И# главY подклони1въ діaконъ свzщeннику, и3 рeкъ: Помzни1 мz, сhй вLко. Свzщeнникъ же глаг0летъ: Помzнeтъ тS гDь бGъ во цrтвіи своeмъ, всегдA, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Діaконъ же рeкъ: Ґми1нь. прех0дитъ, на нeмже пeрвэе стоsше мёстэ, и3 взeмъ ріпjду, њмaхиваетъ сz ћкw и3 прeжде.

Свzщeнникъ же м0литсz: Ћкоже бhти причащaющымсz во трезвёніе души2, во њставлeніе грэхHвъ, въ пріwбщeніе сaгw твоегw2 дƒа, во и 3сполнeніе цrтвіz нбcнагw, въ дерзновeніе є4же къ тебЁ, не въ сyдъ, и 3ли2 во њсуждeніе. Е#щE прин0симъ ти2 словeсную сію2 слyжбу, њ и 5же въ вёрэ почи1вшихъ, прaoц7эхъ, nц7ёхъ, патріaрсэхъ, прbр0цэхъ, ґп cлэхъ, проповёдницэхъ, є3ђлjстэхъ, мyченицэхъ, и 3сповёдницэхъ, воздeржницэхъ, и3 њ всsкомъ дyсэ прaведнэмъ въ вёрэ скончaвшемсz. Діaконъ же кади1тъ сyю трапeзу џкрестъ, и3 поминaетъ же х0щетъ живы6z и3 мє1ртвыz. Свzщeнникъ же возглашaетъ: И # зрsднw њ пресёй, пречcтэй, пребlгословeннэй, слaвнэй вLчцэ нaшей бцdэ и3 приснодв7э мRjи. Ли1къ поeтъ: Дост0йно є4сть ћкw вои1стинну, блажи1ти тS бцdу, приснобlжeнную, и3 пренепор0чную, и3 мрь бGа нaшегw. Ч Cтнёйшую херувмъ, и3 слaвнэйшую без8 сравнeніz серафмъ, без8 и 3стлёніz бGа сл0ва р0ждшую, сyщую бцdу тS величaемъ. Діaконъ поминaетъ дjптmха, си1рэчь помsнникъ ўс0пшихъ.

Свzщeнникъ же м0литсz: Сaгw їwaнна прор0ка, предтeчи и3 крести1телz, сhхъ слaвныхъ и 3 всехвaльныхъ ґп cлъ, сaгw, и 4м>къ, є3гHже и3 пaмzть совершaемъ, и3 всёхъ сhхъ твои1хъ: и 4хже моли1твами посэти2 нaсъ б9е, и 3 помzни2 всёхъ ўс0пшихъ њ надeжди воскrніz животA вёчнагw, и3 ўпок0й и 5хъ, и3дёже присэщaетъ свётъ лицA твоегw2. Е#щE м0лимъ тS, помzни2 гDи всsкое є3п cкпство правослaвныхъ, прaвw прaвzщихъ сл0во твоеS и 4стины, всsкое пресвЂтерство, во хrтЁ діaконство, и3 всsкій свzщeнническій чи1нъ. Е#щE прин0симъ ти2 словeсную сію2 слyжбу њ вселeннэй, њ сёй соб0рнэй и3 ґп cльстэй цRкви, њ и 5же въ чистотЁ и3 честнёмъ жи1тельствэ пребывaющихъ: њ бlгочести1вэйшемъ, самодержaвнэйшемъ, вели1комъ гDрэ нaшемъ їмперaторэ ніколaэ ґлеxaндровичэ всеS рwссjи: њ супрyгэ є3гw2, бlгочести1вэйшей гDрнэ, їмператрjцэ ґлеxaндрэ fе0дwровнэ: њ мaтери є3гw2, бlгочести1вэйшей гDрнэ, їмператрjцэ марjи fе0дwровнэ: њ наслёдникэ є3гw2, бlговёрномъ гDрэ, цесарeвичэ и3 вели1комъ кн7зэ геHргіи ґлеxaндровичэ, и3 њ всeмъ цaрствующемъ д0мэ: њ всeй палaтэ, и3 в0инствэ и 4хъ. Дaждь и 5мъ гDи ми1рное цrтво, да и3 мы2 въ тишинЁ и 4хъ ти1хое и3 безм0лвное житіE поживeмъ, во всsкомъ бlгочeстіи и3 чистотЁ. И# по пёніи стіхA, свzщeнникъ возглашaетъ: Въ пeрвыхъ помzни2 гDи, сёйшій прави1тельствующій сmн0дъ,

и 5хже дaруй сы 6мъ твои 6мъ цRквамъ, въ ми1рэ цёлыхъ, чcтнhхъ, здрaвыхъ, долгодeнствующихъ, прaвw прaвzщихъ сл0во твоеS и 4стины. И# пэвцы2 пою1тъ: И# всёхъ, и3 вс. Діaконъ поминaетъ помsнникъ живhхъ. Свzщeнникъ же м0литсz: Помzни2 гDи грaдъ сeй, въ нeмже живeмъ, и3 всsкій грaдъ и 3 странY, и3 вёрою живyщихъ въ ни1хъ. Помzни2 гDи плaвающихъ, путешeствующихъ, недyгующихъ, стрaждущихъ, плэнeнныхъ, и 3 спасeніе и 4хъ. Помzни2 гDи плодоносsщихъ, и3 добротворsщихъ во сhхъ твои1хъ цRквахъ, и3 поминaющихъ ўбHгіz, и3 на вс ны 2 ми1лwсти тво низпосли2. Возглашeніе: И# дaждь нaмъ є3ди1нэми ўсты2 и3 є3ди1нэмъ сeрдцемъ слaвити и 3 воспэвaти пречcтн0е и3 великолёпое и 4мz твоE, nц7A, и3 сн7а, и 3 сaгw дƒа, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Ли1къ: Ґми1нь. Возглашeніе: И# да бyдутъ ми1лwсти вели1кагw бGа и3 сп 7са нaшегw ї}са хrтA со всёми вaми.

Ли1къ: И# со дƒомъ твои 6мъ. Діaконъ, пріeмъ врeмz t свzщeнника, и3 и 3 зшeдъ, стaвъ на nбhчномъ мёстэ, глаг0летъ: Вс сы6z помzнyвше, пaки и3 пaки ми1ромъ гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Њ принесeнныхъ и3 њсвzщeнныхъ честнhхъ дарёхъ, гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Ћкw да чlвэколю1бецъ бGъ нaшъ пріeмъ | во сhй и3 пренбcный и3 мhсленный св0й жeртвенникъ, въ воню2 бlгоухaніz дух0внагw, вознисп0слетъ нaмъ б9eственную бlгодaть и3 дaръ сaгw дƒа, пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Њ и 3збaвитисz нaмъ t всsкіz ск0рби, гнёва и3 нyжды, гDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Свzщeнникъ же м0литсz: ТебЁ предлагaемъ жив0тъ нaшъ вeсь и3 надeжду, вLко человэколю1бче, и3 пр0симъ, и3 м0лимъ, и3 ми1ли сz дёемъ, спод0би нaсъ причасти1тисz нбcныхъ твои1хъ и3 стрaшныхъ тинъ, сеS

свzщeнныz и3 дух0вныz трапeзы, съ чи1стою с0вэстію, во њставлeніе грэхHвъ, въ прощeніе согрэшeній, во nбщeніе дƒа сaгw, въ наслёдіе цrтвіz нбcнагw, въ дерзновeніе є4же къ тебЁ, не въ сyдъ и 3ли2 во њсуждeніе. Діaконъ: Заступи2, спаси2, поми1луй и3 сохрани2 нaсъ б9е, твоeю благодaтію. Ли1къ: ГDи поми1луй. ДнE всегw2 совершeнна, свsта, ми1рна и3 безгрёшна, ў гDа пр0симъ. Ли1къ: Подaй гDи. ЃгGла ми1рна, вёрна настaвника, храни1телz дyшъ и3 тэлeсъ нaшихъ, ў гDа пр0симъ. Ли1къ: Подaй гDи. Прощeніz и3 њставлeніz грэхHвъ и3 прегрэшeній нaшихъ, ў гDа пр0симъ. Ли1къ: Подaй гDи. Д0брыхъ и3 полeзныхъ душaмъ нaшымъ, и3 ми1ра мjрови, ў гDа пр0симъ. Ли1къ: Подaй гDи. Пр0чее врeмz животA нaшегw въ ми1рэ и3 покаsніи скончaти, ў

гDа пр0симъ. Ли1къ: Подaй гDи. Хrтіaнскіz кончи1ны животA нaшегw, безболёзнены, непостhдны, ми1рны и3 д0брагw tвёта на стрaшнэмъ суди1щи хrт0вэ пр0симъ. Ли1къ: Подaй гDи. Соединeніе вёры, и3 причaстіе сaгw дƒа и 3спроси1вше, сaми себE, и 3 другъдрyга, и3 вeсь жив0тъ нaшъ хrтY бGу предади1мъ. Ли1къ: ТебЁ гDи. Свzщeнникъ возглашaетъ: И# спод0би нaсъ, вLко, со дерзновeніемъ, неwсуждeннw смёти призывaти тебE нбcнаго бGа nцA7, и3 глаг0лати. Лю1діе: Џ§е нaшъ, и4же є3си2 на нб7сёхъ, да си1тсz и 4мz твоE, да пріи1детъ цaрствіе твоE: да бyдетъ в0лz твоS, ћкw на нб7си2, и 3 на земли.2 хлёбъ нaшъ насyщный дaждь нaмъ днeсь, и3 њстaви нaмъ д0лги нaшz, ћкоже и3 мы2 њставлsемъ должникHмъ нaшымъ: и3 не введи2 нaсъ во и 3скушeніе, но и 3збaви нaсъ t лукaвагw. Свzщeнникъ: Ћкw твоE є4сть цrтво, и3 си1ла, и3 слaва, nц7A, и3 сн7а, и3 сaгw

дƒа, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Ли1къ: Ґми1нь. Тaже: Ми1ръ всBмъ. Ли1къ: И# дƒови твоемY. Діaконъ: Главы6 вaшz гDви приклони1те. Ли1къ: ТебЁ гDи. Сщe7нникъ м0литсz: Бlгодари1мъ тS, цRю2 неви1димый, и 4же неисчeтною твоeю си1лою вс содётельствовалъ є3си2, и3 мн0жествомъ ми1лости твоеS t небытіS въ бытіE вс привeлъ є3си2: сaмъ вLко, съ нб7сE при1зри на подкл0ншыz тебЁ главы6 сво, не бо2 подклони1ша пл0ти и 3 кр0ви, но тебЁ стрaшному бGу. ты2 u5бо вLко, предлежщаz всBмъ нaмъ во благ0е и 3зравнsй, по коегHже своeй потрeбэ: плaвающымъ сплaвай, путешeствующымъ спутешeствуй, недyгующыz и 3сцэли2, врачY дyшъ и3 тэлeсъ. Возглашeніе: Бlгодaтію, и3 щедр0тами, и3 человэколю1біемъ є3динор0днагw сн7а твоегw2, съ ни1мже бlгословeнъ є3си,2 со пресhмъ и3 бlги1мъ и 3 животворsщимъ твои1мъ дƒомъ, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ.

Ли1къ: Ґми1нь. Сщe7нникъ же м0литсz: Вонми2, гDи ї}се хrтE б9е нaшъ, t сaгw жили1ща твоегw2, и3 t прест0ла слaвы цaрствіz твоегw2, и3 пріиди2 во є4же њсвzти1ти нaсъ, и4же горЁ со nц7eмъ сэдsй, и3 здЁ нaмъ неви1димw спребывazй: и3 спод0би держaвною твоeю рук0ю преподaти нaмъ пречи1стое тёло твоE и3 честнyю кр0вь, и3 нaми всBмъ лю1демъ. Сeй моли1твэ глаг0лемэй, діaконъ стоsй пред8 сhми двeрьми, њпоzсyетсz nрарeмъ кrтови1днw. Тaже покланsетсz свzщeнникъ, под0бнэ и3 діaконъ, на нeмже стои1тъ мёстэ, гlюща тaйнw, три1жды: Б9е, њчи1сти мS грёшнаго, и3 поми1луй мS. Е#гдa же ви1дитъ діaконъ сщ7eнника простирaюща рyцэ, и 3 прикасaющасz с0му хлёбу, во є4же сотвори1ти свzт0е возношeніе, возглашaетъ: В0нмемъ. Сщe7нникъ же, возносS сhй хлёбъ, возглашaетъ: Сz сы6мъ. Ли1къ: Е#ди1нъ съ, є3ди1нъ гDь, ї}съ хrт0съ, во слaву бGа nц7A, ґми1нь. И# пою1тъ ли1цы кінwнjкъ днE, и 3ли2 сaгw. Діaконъ же вх0дитъ во сhй nлтaрь, и3 стaвъ њдеснyю свzщeнника держaщагw сhй хлёбъ, глаг0летъ: Раздроби2, вLко, сhй хлёбъ.

Сщe7нникъ же раздроблsz и5 на четhре чсти со внимaніемъ и 3 благоговёніемъ, глаг0летъ: Раздроблsетсz раздэлsетсz ѓгнецъ б9іи, раздроблsемый и3 нераздэлsемый, всегдA kд0мый и 3 никогдaже и3ждивaемый, но причащaющыzсz њсвzщazй. Њ раздроблeніи сaгw ѓгнца. Подобaетъ тебЁ вёдати, q їерeе, ћкw раздроблsz сhй ѓгнецъ, полагaй чсти крeстнымъ знaменіемъ д0лу ко с0му дjскосу, заклaніемъ же горЁ ћкоже прeжде є3гдA закалaшесz. ЇИ & С, ќбw полагaй на вhшнэй странЁ сaгw дjскоса, же є4сть на вост0цэ: Х&С же, t д0лу є4же є4сть на зaпадэ: ґ є4же, НІ, t сёверныz страны2: КА же, съ полyденныz страны2, ћкоже здЁ и 3з8wбрази1сz.

* ЇИ & С, ќбw чaсть взeмъ, и 3сполнsй сyю чaшу. Х&С же, чaсть, раздроблsй свzщeнникwмъ и3 діaконwмъ. Ты6z же двЁ чсти сы6z, є4же НІ, и3 є4же, КА, причaстникwмъ да раздроблsеши на чсти млыz, є3ли1кw бyдетъ дов0льно по разсмотрeнію твоемY. Ґ t чaсти пресы6z бцdы, и3ли2 девzти1хъ чинHвъ сhхъ, и 3ли 2 и 3нhхъ є3ли1кw во сёмъ дjскосэ сyть, никaкоже кого2 да причасти1ши: т0чію t двою2 чстію, њстaвшею сaгw ѓгнца, да причащaеши.

*р.2, с. п 7а

Къ томyже тебЁ вёдомо бyдетъ и3 њ сeмъ, ћкw є3гдA растворsеши сhмъ ўкр0пцемъ б9eственную кр0вь вLчню, тогдA да вливaеши съ разсмотрeніемъ, є3ли1кw бhти дов0льно всBмъ хотsщымъ причасти1тисz. Тaкожде и3 t вінA и3 воды2, є3гдA прободaеши сhй ѓгнецъ, тогдA да вливaеши толи1кw, є3ли1кw бhти дов0льно всBмъ: послэди1 же никaкоже что2 да вливaеши, но т0чію t растворeніz є3ди1ною, є4же на сz сы 6мъ, и3 тaкw причащaй всёхъ t си1хъ. Діaконъ же, показyz nрарeмъ сhй поти1рь, глаг0летъ: И # сп0лни вLко, сhй поти1рь. Сщe7нникъ же взeмъ горЁ лежaщую чaстицу, ћже, ЇИ &С, твори1тъ съ нeю кrтъ верхY сaгw потирS, глаг0лz: И #сполнeніе дƒа сaгw. И# тaкw влагaетъ во сhй поти1рь. Діaконъ: Ґми1нь. И# пріeмлz теплотY, глаг0летъ къ сщ7eннику: Бlгослови2 вLко теплотY. Сщe7нникъ же бlгословлsетъ, глаг0лz: Бlгословeнна теплотA сhхъ твои1хъ, всегдA, нhнэ и3 при1снw, и 3 во вёки вэкHвъ, ґми1нь. И# діaконъ вливaетъ, є3ли1кw дов0льно, кrтоoбрaзнw внyтрь сaгw потирS, глаг0лz: ТеплотA вёры, и 3сп0лнь дƒа сaгw, ґми1нь.

И# tстaвивъ теплотY, стои1тъ мaлw подaлэ. Сщe7нникъ же глаг0летъ: Діaконе, приступи2. И# пришeдъ діaконъ твори1тъ покл0нъ благоговёйнw, просS прощeніz. Сщ7eнникъ же держS сhй хлёбъ, даeтъ діaкону: и3 цэловaвъ діaконъ подаю1щую є3мY рyку, пріeмлетъ сhй хлёбъ, глаг0лz: Преподaждь мнЁ вLко, чcтн0е и3 с0е тёло гDа и3 бGа и3 сп 7са нaшегw ї}са хrтA. Сщe7нникъ же глаг0летъ: И $ м>къ, свzщеннодіaкону преподаeтсz чcтн0е и3 с0е и3 пречcтое тёло гDа и3 бGа и3 сп 7са нaшегw ї}са хrтA, во њставлeніе грэхHвъ є3гw2, и3 въ жи1знь вёчную. И# tх0дитъ созади2 сhz трапeзы, приклони1въ главY, и3 м0литсz ћкw и3 свzщeнникъ. Под0бнэ взeмъ и3 свzщeнникъ є3ди1ну чaстицу сaгw хлёба, глаг0летъ: Ч Cтн0е и3 прес0е тёло гDа и3 бGа и3 сп 7са нaшегw ї}са хrтA преподаeтсz мнЁ, и4м>къ, свzщeннику, во њставлeніе грэхHвъ мои1хъ, и3 въ жи1знь вёчную. И# приклони1въ главY м0литсz, глаг0лz:

Вёрую, гDи, и3 и 3 сповёдую, ћкw ты2 є3си2 вои1стинну хrт0съ, сн7ъ бGа живaгw, пришeдый въ мjръ грBшныz спасти2, t ни1хже пeрвый є4смь ѓзъ: є3щE вёрую, ћкw сіE сaмое є4сть пречи1стое тёло твоE, и3 сіS є4сть сaмаz честнaz кр0вь твоS. молю1сz u5бо тебЁ: поми1луй мS, и3 прости1 ми прегрэшє1ніz мо вHльнаz и3 невHльнаz, же сл0вомъ, же дёломъ, же вёдэніемъ и 3 невёдэніемъ: и3 спод0би мS неwсуждeннw причасти1тисz пречи1стыхъ твои1хъ тaинствъ, во њставлeніе грэхHвъ и3 въ жи1знь вёчную. Тaже: Вeчери твоеS тaйныz, днeсь сн7е б9ій, причaстника мS пріими2: не бо2 врагHмъ твои 6мъ тaйну повёмъ, ни лобзaніz ти2 дaмъ ћкw їyда, но ћкw разб0йникъ и3сповёдаю тS: помzни1 мz гDи, во цrтвіи твоeмъ. Да не въ сyдъ и 3ли2 во њсуждeніе бyдетъ мнЁ причащeніе сhхъ твои1хъ тинъ гDи, но во и 3сцэлeніе души2 и3 тёла. И# тaкw причащaютсz въ рукaхъ держи1магw со стрaхомъ и 3 всsцэмъ ўтвержeніемъ. Тaже востaвъ, пріeмлетъ nбёма рукaма съ покр0вцемъ сhй поти1рь, и3 причащaетсz три1жды и 3з8 негw2, глаг0лz: Ч Cтнhz и3 сhz кр0ве гDа бGа и3 сп 7са нaшегw ї}са хrтA, причащaюсz ѓзъ рaбъ б9ій, сщ7eнникъ и4м>къ, во њставлeніе грэхHвъ мои1хъ, и3 въ жи1знь вёчную, ґми1нь.

И# тaкw свои2 ўстнЁ, и3 сщ7eннагw потирS въ рукY держи1мымъ покр0вцемъ њтeръ, и3 глаг0летъ: СE прикоснyсz ўстнaмъ мои 6мъ, и3 tи1метъ беззакHніz мо, и 3 грэхи2 мо њчи1ститъ. Призывaетъ діaкона, глаг0лz: Діaконе, приступи2. И# діaконъ прих0дитъ и3 покланsетсz є3ди1ною, глаг0лz: СE прихождY къ безсмeртному цRю2: и3, Вёрую гDи, и3 и 3 сповёдую: всE. И# глаг0летъ сщ7eнникъ: Причащaетсz рaбъ б9ій діaконъ, и 4м>къ, чcтнhz и3 сhz кр0ве гDа и3 бGа и3 сп 7са нaшегw ї}са хrтA, во њставлeніе грэхHвъ свои1хъ, и 3 въ жи1знь вёчную. Причасти1вшусz же діaкону, гlетъ сщ7eнникъ: СE прикоснyсz ўстнaмъ твои 6мъ, и3 tи1метъ беззакHніz тво, и 3 грэхи2 тво њчи1ститъ. [зри2] Подобaетъ вёдати, ћкw ѓще сyть хотsщіи причащaтисz сhхъ тинъ, раздроблsетъ сщ7eнникъ. двЁ чсти сaгw ѓгнца њстaвшыz, є4же, НІ, и3 є 4 же КА, на млыz чстицы, ћкw бhти всBмъ причaстникwмъ дов0льно, и3 тaкw вложи1въ и 5хъ во сyю чaшу, причащaетъ по nбhчаю t тёла и3 кр0ве гDни, со всsкимъ nпaсствомъ.

Причащaетъ же и 5хъ, повнегдA рещи2 діaкону: Со стрaхомъ б9іимъ и3 вёрою приступи1те. Тaже приступaютъ хотsщіи причащaтисz: и3 тaкw и 4дутъ є3ди1нъ по є3ди1ному, и3 покланsютсz со всsцэмъ ўмилeніемъ и 3 стрaхомъ, согбeннэ рyцэ къ пeрсемъ и3мyще: тaже пріeмлетъ б9eствєнныz тйны. Сщe7нникъ же причащaz є 3го2 глаг0летъ: Причащaетсz рaбъ б9ій, и 4м>къ, чcтнaгw и3 сaгw тёла и3 кр0ве гDа и3 бGа и3 сп 7са нaшегw ї}са хrтA, во њставлeніе грэхHвъ и3 въ жи1знь вёчную. И# тaкw њтирaетъ є3мY ўстнЁ сhмъ покр0вцемъ, и3 цэлyетъ сyю чaшу, и3 поклони1всz tх0дитъ. ТогдA пріeмъ діaконъ сhй дjскосъ верхY сaгw потирS, и 3 глаг0лz воскре6сныz пBсни сі: Воскресeніе хrт0во ви1дэвше, поклони1мсz с0му гDу ї}су, є3ди1ному безгрёшному. кrтY твоемY покланsемсz хrтE, и3 с0е воскrніе твоE поeмъ и3 слaвимъ: тh бо є3си2 бGъ нaшъ, рaзвэ тебE и 3 н0го не знaемъ, и 4мz твоE и 3менyемъ. Пріиди1те вси2 вёрніи, поклони1мсz с0му хrт0ву воскrнію: сe бо пріи1де кrт0мъ рaдость всемY мjру. всегдA благословsще гDа, поeмъ воскrніе є3гw2: распsтіе бо претерпёвъ, смeртію смeрть разруши2.

Свэти1сz, свэти1сz, н0вый їерусали1ме, слaва бо гDнz на тебЁ возсіS. ликyй нhнэ, и3 весели1сz сіHне: тh же чcтаz красyйсz бцdе, њ востaніи рж cтвA твоегw2. Q пaсха вeліz, и3 свzщeннэйшаz хrтE! q мyдросте, и3 сл0ве б9ій и3 си1ло! подавaй нaмъ и 4стэе тебE причащaтисz, въ невечeрнэмъ дни2 цaрствіz твоегw2. Њтирaетъ с0ю гyбою ѕэлw2 д0брэ, со внимaніемъ и3 бlгоговёніемъ, глаг0лz словесA сі: Tмhй гDи, грэхи2 поминaвшихсz здЁ кр0вію твоeю честн0ю, мlтвами сhхъ твои1хъ. И# покрывaетъ сhй поти1рь покр0вцемъ, под0бнэ и3 на сhй дjскосъ возлагaетъ ѕвэзди1цу и3 покр0вцы. Тaже приглаг0летъ мlтву благодaрственную сщ7eнникъ: Бlгодари1мъ тS, вLко чlвэколю1бче, бlгодётелю дyшъ нaшихъ: ћкw и3 въ настоsщій дeнь спод0билъ є3си2 нaсъ нбcныхъ твои1хъ и 3 безсмeртныхъ тaинствъ. и 3спрaви нaшъ пyть, ўтверди1 ны во стрaсэ твоeмъ вс, соблюди2 нaшъ жив0тъ, ўтверди2 нaшz стwпы2, моли1твами и3 молeньми слaвныz бцdы и3 приснодв7ы мRjи, и3 всёхъ сhхъ твои1хъ. И# тaкw tверзaютъ двє1ри сaгw nлтарS, и3 діaконъ поклони1всz є3ди1ною, пріeмлетъ поти1рь со благоговёніемъ, и3 прих0дитъ во двє1ри, и3 возносS сhй поти1рь, показyетъ и5 лю1демъ, глаг0лz:

Со стрaхомъ б9іимъ и3 вёрою приступи1те. Ли1къ: Бlгословeнъ грzдhй во и 4мz гDне, бGъ гDь, и3 kви1сz нaмъ. Сщe7нникъ же благословлsетъ лю1ди, приглаг0лz возглaснw: Спаси2 б9е лю1ди тво, и3 благослови2 достоsніе твоE. И# њбращaютсz діaконъ же и3 сщ7eнникъ къ сёй трапeзэ, и 3 кади1тъ сщ7eнникъ три1жды, глаг0лz въ себЁ: Вознеси1сz на нб7сA б9е, и3 по всeй земли2 слaва твоS. Ли1къ же поeтъ: Ви1дэхомъ свётъ и 4стинный, пріsхомъ дƒа нбcнаго, њбрэт0хомъ вёру и 4 стинную, нераздёльнэй трbцэ покланsемсz: тa бо нaсъ спаслA є4сть. Тaже взeмъ сщ7eнникъ сhй дjскосъ, возлагaетъ на главY діaкона, и3 діaконъ пріeмъ и3 со благоговёніемъ, зрS внЁ къ двeремъ, ничт0же глаг0лz, tх0дитъ въ предложeніе, и 3 поставлsетъ и5. Сщ7eнникъ же поклони1всz, и3 пріeмъ сhй поти1рь, и3 њбрaщсz къ двeремъ, зрS на лю1ди, глаг0летъ тaйнw: Благословeнъ бGъ нaшъ: И# возглaснw: ВсегдA, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Ли1къ: Ґми1нь.

Да и 3сп0лнzтсz ўстA нaшz хвалeніz твоегw2 гDи, ћкw да поeмъ слaву твою,2 ћкw спод0билъ є3си2 нaсъ причасти1тисz сы 6мъ твои 6мъ, б9eствєннымъ, безсмє1ртнымъ и3 животворsщымъ тaйнамъ, соблюди2 нaсъ во твоeй сhни вeсь дeнь поучaтисz прaвдэ твоeй. ґллилyіа, ґллилyіа, ґллилyіа. И# и 3зшeдъ діaконъ сёверною двeрію, и3 стaвъ на nбhчномъ мёстэ, глаг0летъ: Пр0сти пріи1мше б9eственныхъ, сhхъ, пречcтыхъ, безсмeртныхъ, небeсныхъ и3 животворsщихъ, стрaшныхъ хrт0выхъ тинъ, дост0йнw благодари1мъ гDа. Ли1къ: ГDи поми1луй. Заступи2, спаси2, поми1луй и3 сохрани2 нaсъ б9е твоeю бlгодaтію. Ли1къ: ГDи поми1луй. Дeнь вeсь совершeнъ, съ, ми1ренъ и3 безгрёшенъ и 3спроси1вше, сaми себE и3 другъдрyга, и3 вeсь жив0тъ нaшъ хrтY бGу предади1мъ. Ли1къ: ТебЁ гDи. Їерeй же прsмw держS є3ђліе, согнyвъ ґнтіми1нсъ, твори1тъ над 8 ни1мъ кrтъ. Возглашaетъ: Ћкw ты2 є3си2 њсвzщeніе нaше, и3 тебЁ слaву возсылaемъ, nц7Y,

и3 сн7у, и3 с0му дƒу, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Ли1къ: Ґми1нь. Їерeй: Съ ми1ромъ и 3зhдемъ. Ли1къ: Њ и 4мени гDни. Діaконъ: ГDу пом0лимсz. Ли1къ: ГDи поми1луй. Мlтва заамвHннаz возглaснw: Бlгословлszй бlгословsщыz тS гDи, и3 њсвzщazй на тS ўповaющыz, спаси2 лю1ди тво, и3 благослови2 достоsніе твоE, и 3сполнeніе цRкве твоеS сохрани2, њсвzти2 лю1бzщыz благолёпіе д0му твоегw2: ты2 тёхъ воспрослaви б9eственною твоeю си1лою, и 3 не њстaви нaсъ ўповaющихъ на тS. ми1ръ мjрови твоемY дaруй, цeрквамъ твои 6мъ, свzщeнникwмъ, бlгочести1вэйшему, самодержaвнэйшему, вели1кому гDрю нaшему їмперaтору ніколaю ґлеxaндровичу всеS рwссjи, в0инству, и3 всBмъ лю1демъ твои 6мъ: ћкw всsкое даsніе бlго, и3 всsкъ дaръ совершeнъ свhше є4сть, сходsй t тебE nц7A свётwвъ: и3 тебЁ слaву, и3 бlгодарeніе, и 3 поклонeніе возсылaемъ, nц7Y, и3 сн7у, и3 с0му дƒу, нhнэ и 3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Ли1къ: Ґми1нь. Тaже: Бyди и 4мz гDне: три1жды.

И# pал0мъ lг: Благословлю2 гDа: Моли1твэ же глаг0лемэй, діaконъ стои1тъ на деснёй странЁ пред8 џбразомъ вLки хrтA, держS nрaрь св0й, главY прикл0нь, до совершeніz мlтвы: сeй же скончaвшейсz, сщ7eнникъ ќбw вх0дитъ сhми двeрьми, и3 tшeдъ въ предложeніе, глаг0летъ настоsщую мlтву: Мlтва, глаг0лемаz внегдA потреби1ти сz: И # сполнeніе зак0на и3 прор0кwвъ сaмъ сhй хrтE б9е нaшъ, и 3сп0лнивый всE n§еское смотрeніе, и 3сп0лни рaдости и3 весeліz сердцA нaшz, всегдA, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Діaконъ же вшeдъ и3 сaмъ сёверною стран0ю, потреблsетъ сz со стрaхомъ, и3 со всsкимъ ўтверждeніемъ. [зри2] Сщ7eнникъ же и 3зшeдъ, даeтъ лю1демъ ґнтjдwръ. По скончaніи же pалмA, и3 раздаsніи ґнтjдwра, глаг0летъ: Благословeніе гDне на вaсъ, тогw2 бlгодaтію и3 чlвэколю1біемъ, всегдA, нhнэ и3 при1снw, и3 во вёки вэкHвъ. Ли1къ: Ґми1нь. Свzщeнникъ: Слaва тебЁ хrтE б9е, ўповaніе нaше, слaва тебЁ. Ли1къ: Слaва, и3 нhнэ: ГDи поми1луй, три1жды. Благослови2. Сщe7нникъ: Хrт0съ и 4стинный бGъ нaшъ, мlтвами пречcтыz своеS

мре [и3 прHчаz], и4же во сhхъ nц7A нaшегw ґрхіеп cкпа кwнстантjнz грaда їwaнна златоyстагw: и3 сaгw, и 4 м>къ, є3гHже є4сть дeнь, и3 всёхъ сhхъ, поми1луетъ и3 спасeтъ нaсъ, ћкw бlгъ и3 чlвэколю1бецъ. Ли1къ же многолётствуетъ їмперaтора. И# свzщeнникъ, вшeдъ во сhй nлтaрь, совлачи1тсz свzщeнныz nдeжды, глаг0лz: Нhнэ tпущaеши: Трис0е. И# по Џ§е нaшъ: Tпусти1тельный тропaрь, глaсъ }: Ќстъ твои1хъ ћкоже свётлость nгнS возсіsвши бlгодaть, вселeнную просвэти2: не сребролю1біz мjрови сокрHвища снискA, высотY нaмъ смиреномyдріz показA. но твои1ми словесы 2 наказyz, џ§е їwaнне златоyсте. моли2 сл0ва хrтA бGа, спасти1сz душaмъ нaшымъ. Слaва: Кондaкъ, глaсъ ѕ7. Под0бенъ: Е$же њ нaсъ: T нб7съ пріsлъ є3си2 б9eственную бlгодaть, и3 твои1ма ўстнaма вс ўчи1ши, покланsтисz въ трbцэ є3ди1ному бGу, їwaнне златоyсте, всебlжeнне прпdбне, дост0йнw хвaлимъ тS: є3си1 бо настaвникъ, ћкw б9eствєннаz kвлsz. И# нhнэ, бGор0диченъ:

Предстaтельство хрістіaнъ непостhдное, ходaтайство ко творцY непрел0жное, не прeзри грёшныхъ молeній глaсы: но предвари2, ћкw благaz, на п0мощь нaсъ вёрнw зовyщихъ ти2: ўскори2 на моли1тву, и3 потщи1сz на ўмолeніе, предстaтельствующи при1снw бцdе, чтyщихъ тS. И # ли2 ѓще х0щеши, рцы2 и3 дню2 тропaрь. ГDи поми1луй, вi7. Честнёйшую: Слaва, и3 нhнэ: и3 твори1тъ tпyстъ. Потреби1вшу же діaкону сz со всsкимъ nпасeніемъ, ћкw ничемY t ѕэлw2 др0бнэйшихъ пaсти крупи1цъ, и 3ли2 њстaтисz, наліsвъ во сyю чaшу t вінA и3 воды2, и3 потреби1въ, и3 сопрsтавъ гyбою всю2 мокротY. Тaже слагaетъ сы6z сосyды вкyпэ, и 3 њбвzзaвъ и 4хъ, полагaетъ на nбhчномъ мёстэ, глаг0лz: Нhнэ tпущaеши: и3 пр0чаz, ћкоже и3 сщ7eнникъ. И# њмывaетъ рyки на nбhчномъ мёстэ, и3 поклони1всz вкyпэ со сщ7eнникомъ, творsтъ tпyстъ, и3 бlгодарsще бGа њ всёхъ и 3сх0дzтъ. Конeцъ б9eственныz літургjи сaгw їwaнна златоyстагw.

Bezinning van de week

Bezinning van de week :

 

“De innerlijke mens begint slechts vruchten voort te brengen wanneer hij tranen stort. Wanneer je het stadium van de tranen bereikt hebt, dan weet je dat je geest bevrijd is uit de gevangenis van deze wereld en een voet gezet heeft op het pad dat naar de Nieuwe Tijd leidt. Op dat ogenblik ademt je geest de wondere icxc
lucht die zich daar bevindt en hij begint tranen te storten. Het ogenblik van de geboorte van het geestelijk kind is nakend en de barensweeën worden intenser. De genade, ons aller moeder, haast zich het mystieke leven te schenken aan de ziel, het beeld van God, en zij leidt haar naar het licht van de Tijd die komt. En wanneer de tijd voor de geboorte gekomen is, begint het verstand iets te vermoeden van wat zich in die andere wereld afspeelt, als een zwakke geur of als een levensadem die een pasgeboren kind in zijn lichaam ontvangt. Maar zoiets zijn wij niet gewend en omdat wij het moeilijk kunnen verwerken, worden wij ineens overstelpt door tranen,gemengd met vreugde”
(H. Isaak de Syriër)

De uitdagingen voor de Kerk op de drempel van het derde millennium

 

WELKE ZIJN DE UITDAGINGEN VOOR DE KERK OP DE DREMPELVAN HET DERDE MILLENIUM 

                                     

De  Kerk in haar bestaan en in haar tastbare aanwezigheid situeren ten overstaan van de uitdagingen die haar op een  directe of een meer indirecte  manier vanuit de maatschappij tegemoet komen. Een Kerk, wiens taak het is er- te-zijn voor mens en wereld . Dit is het onderwerp van een uiteenzetting van Michel  STAVROU, tijdens het XXIIe  Westeuropees orthodox congres te Blankenberge.  Michel STAVROU, 46 jaar, is gediplomeerde van de ‘Ecole centrale de Lyon’ en van het Instituut voor orthodoxe theologie te Parijs (Instituut Saint-Serge), waar hij momenteel dogmatische theologie doceert. Hij combineert dit met zijn werk als informaticaingenieur. Hij is tevens mede-secretaris van het comité voor  Katholiek-Orthodoxe dialoog in Frankrijk, en toegevoegd directeur aan het Instituut voor Oecumenische studies te Parijs. Hij is gehuwd en vader van een kind. In december 2004 heeft hij zijn doctoraatsthesis verdedigd aan de Sorbonne over het thema ‘La doctrine trinitaire de Nicéphore Blemmydès’.     (…)Het tijdperk waarin wij ons heden ten dage bevinden,op de drempel van het derde millenium is er een van  grote omwentelingen die te wijten zijn aan de technologische , politieke en economische veranderingen van de laatste tientallen jaren van vorige eeuw. Wij bevinden ons in een onomkeerbaar proces ,namelijk dat van de mondialisering, ondersteund door een revolutie op het gebied van techniek,electronika informatica en op het gebied van netwerken met de exponentiële ontwikkeling van het internet en van de spitstechnologieeën.Door de mondialisering wordt op wereldschaal een soort mega-samenleving geschapen die door allerlei netwerken met elkaar verbonden zijn. De informatica schept een situatie waarbij elke analyst-programmateur met de  anderen uit zijn werkomgeving verbonden is door bemiddeling van zijn  computer. Het is méér dan een voorstelling welke wij ons hiervan  maken, het is een voorbeeld van een leven in een gemondialiseerde wereld waarin wij zijn terechtgekomen. Binnen de context van deze wereldwijde veranderde situatie, stelt zich de vraag naar ons bestaan en dat van de gehele wereld. In onze post-moderne samenleving stelt zich bovendien het probleem van de verwerping van onze overgeërfde  waardensystemen en ideologieën die in het verleden zoveel betekenis hadden voor ons . Zo is er onder andere  de verwerping door velen van de traditionele religies, die verondersteld worden ouderwets en dogmatisch te zijn. Men constateert binnen het modernisme ook een vermindering van het naïve volksgeloof  en het opkomen van  een wetenschappelijk humanisme en een sectair laïcisme. Men constateert nochtans binnen onze samenleving een echte spirituele honger, vooral bij mensen  beneden de dertig jaar.. Velen gaan dan op zoek naar alternatieve vormen van religie  die echter dikwijls een ambigu en bedenkelijk karakter hebben  ; (…) De praktijk echter van de traditionele religies stort ineen. 

Religie, eucharistie, Kerk,

DE KERK EN HAAR VERHOUDING TOT DE EUCHARISTIE

Tegenover deze situatie van een wezenlijk veranderende wereld en tegenover de crisissen die dergelijke wereld met zich meebrengt, moeten wij om deze het hoofd te kunnen bieden, op de eerste plaats trachten terug te keren dot de eenvoudige vragen : wat betekent de Kerk voor ons ? Wat is de Kerk in wezen ? en wat is haar roeping ? In he
t credo, dat wij gezamenlijk opzeggen tijdens de goddelijke liturgie, zeggen wij over de Kerk : ‘Ik geloof in één,heilige, katholiek en apostolische Kerk’. Daardoor plaatsen wij ons geloof in de Kerk. De Kerk doet zich niet voor als een ‘menselijke’ onderneming, ze is een gave van God, die wij gemeenschappelijk hebben ontvangen en die ons gegeven is door hen die door Hem daartoe waren geroepen.(Dat is de betekenis zelf van het griekse woord ek-kaleô, waarvan het woord Kerk is afgeleid).
 En hoe schenkt de Kerk ons dit leven in God ? Doorheen de eucharistische bijeenkomst, die in haar liturgie begint met het Woord van God en eindigt met de communie van de Heilige Gaven van brood en wijn, door de Heilige Geest veranderd in het lichaam en bloed van Christus. En dit op vraag van de ganse gemeenschap. Anderzijds wordt de eucharistie altijd gecelebreerd in naam van de plaatselijke bisschop. Daardoor wordt de éénheid beleden met, enerzijds de plaatselijke gemeenschap, en anderzijds met de andere Kerken, zowel ruimtelijk  (conciliariteit) als in de tijd (apostolische opvolging). Aldus wordt de katholiciteit van de Kerk daadwerkelijk  gerespecteerd. De eenheid en de verscheidenheid worden op deze manier samengesmolten op een concrete plaats, en dit in de volheid van het leven dat wij ontvangen van de Al-hoge (…) De Kerk kan dus concreet worden gedefinieerd als de gemeenschap die samenkomt om de eucharistie te celebreren, met alles wat dit vooronderstelt,en met alles wat daaruit voortvloeit.(….) Dit betekent twee dingen : 1) Door in zijn bestaan te putten uit zijn toekomstig bestaan, smaakt de Kerk reeds op een reële wijze de eerste vruchten van het Koninkrijk. De Eucharistische communio is een voorafbeelding van de bijeenroeping van allen op het laatste oordeel. In het licht van de laatste dagen (eschata), is de Kerk in zijn authentiek bestaan het volk van God, verenigd uit alle natieën, uit alle menselijke condities, uit alle tijden.2) Als zijnde de ‘icoon’ van het Koninkrijk Gods, is de Kerk nog altijd niet de gelijke van haar prototype. Zij onderscheidt zich van het Koninkrijk. Zij draagt als een schat in lemen vaten de realiteit van het Koninkrijk met zich mee (2 Kor.4,7) 

DE MISSIONAIRE ROEPING VAN DE KERK 

De Kerk is niet enkel goddelijk, zij is God-menselijk. God heeft mensen nodig.’De oogst is wel groot, maar arbeiders zijn er weinig’(Matt.,9,37)

Wij leven slechts door God en voor God opdat de mens zichzelf zou ontplooien en zijn vervulling zou vinden in God. De Kerk is dus niet enkel een bijeenroepen van Gods volk, maar evenzeer is ze het verspreide Godsvolk dat in de wereld de taak heeft om de wereld te ‘verkerkelijken’. Het einde van de liturgische Eucharistie geeft dit duidelijk weer : ‘ Laat ons in vrede heengaan.-In de Naam des Heren’. Dit heengaan is geen post-liturgisch gebeuren, maar maakt integraal deel uit van de eucharistische liturgie. Elk ogenblik van ons bestaan moeten we werken aan de komst van het Rijk Gods. De Heilige Gregorius van Nyssa heeft dit op een schitterende manier verwoord : Zolang mensen hun vervulling nog niet gevonden hebben in Christus, is onze taak als Christen nog niet ten einde. Christus is niet alleen in de menswording gevormd door de Heilige Geest, door een onophoudelijke werkzaamheid in de geschiedenis groeit Zijn lichaam nog voortdurend en verzamelt Hij het als ‘Kerk’.De Kerk, lichaam van Christus is dus een dynamische realiteit, een voortdurend groeien tot aan de laatste dag. Wij verwijzen hier ook naar de bijbelse beeldspraak over de Kerk: Volk van God op weg naar het Koninkrijk ; de Kerk,’Heilige stad’, gebouwd op de hoeksteen die Christus is en die zijn vervulling vindt in de komst van het Koninkrijk Gods (cf.Ef.2,22 ; 1 Kor.3,16)De Kerk als bruid die zich voorbereid op de bruidsgemeenschap met haar hemelse bruid (….) 

HET LEVEN VERKERKELIJKEN

 Het is in dit licht dat wij de verhouding van de Kerk met de Wereld moeten zien.De Kerk is geroepen om daadwerkelijk goede gist te zijn in het deeg van de wereld, om zo het Koninkrijk God op aarde tot vervulling te brengen. Kerk en wereld liggen in mekaars verlengde. Zoals Christus zichzelf heeft geofferd, zo  leeft ook de Kerk die zijn lichaam is, niet voor zichzelf. De Kerk leeft voor de wereld die God geschapen heeft uit zuivere goedheid, en die Hij geschapen heeft om in volle gemeenschap met Hem te treden op het feestmaal van de laatste dagen die het einde betekent van de Geschiedenis .Dit gegeven mogen we nooit vergeten, maar spijtig genoeg vergeten wij het zo dikwijls. Met Patriarch Athenagoras kunnen we zeggen dat :’de Kerk onze moeder is (…), de spil van de geschiedenis en
het hart van de wereld’ , ‘zelfs als de Kerk zijn eigen hart verloochent’, voegt Mgr. Georges Khodr, metropoliet van de Berg-Libanon er scherpzinnig aan toe (….)
 ‘Het leven verkerkelijken’, dit was het ordewoord van de stichters van het ‘ACER’ (Action chrétienne des étudiants russes – mouvement de jeunesse orthodoxe), om te onderlijnen dat geen enkel dimensie van ons leven mag ontsnappen aan de christianisering.Een christianisering die een gevolg moet zijn van onze gemeenschappelijke deelname aan de eucharistische maaltijd. Terzelfdertijd, wij moeten dit sterk onderlijnen, gaat dit proces van verkerkelijking van ons hart en van de wereld niet vanzelf ; als dit geleid wordt door de Heilige Geest vraagt het ook van ons een actieve medewerking in geduldige ascese en gebed, en dit in een tegendraadse , verscheurde wereld, waar ook wij nog deel van uitmaken. De ascese vertegenwoordigt het innerlijk werken aan onszelf  om ons te bevrijden van de fascinerende invloed die de wereld op ons uitoefent, opdat wij geen idolen zouden worden, maar ‘theofanieën’. De Kerk heeft zijn bestaansreden vanuit het komende Rijk ‘dat niet van deze wereld is’(Joh.18,36). Dat maakt, dat de kerk altijd in conflict zal komen met de wereld, zij kan met geen enkele menselijke institutie samenvallen. Wij zijn hier als pelgrims op doortocht, in de wereld, maar niet van de wereld. 

DE ONTMOETING TUSSEN  KERK  EN  CULTUREN

 

Op alle tijdstippen en op alle plaatsen is de Kerk geroepen om zich te engageren

voor een verkerkelijking van de cultuur, dit is haar roeping, haar missie. Dit proces noemen we : de inculturatie. Het is een dynamisch proces, door hetwelke

de boodschap van het evangelie en de kerkelijke Traditie worden binnengebracht in de locale cultuur, er zich als het ware in nestelt. Cultuur betekent de wijze waarop een groep mensen waarneemt, zich uitdrukt en uiteindelijk de werkelijkheid beleeft. Men ziet zich als het ware getransformeerd en tot op zekere hoogte gëevangeliseerd.

 Zonder dat dit eigenlijk ooit  theoretisch werd gefundeerd, heeft deze wijze van handelen, vanaf het begin van het Christendom een noodzakelijk element geweest voor de missionering.(….) De inculturatie is een vereiste vanuit het dogma van de incarnatie. ‘Het Woord is vlees geworden, en heeft onder ons gewoond’(Joh.1,14). Dit is het model van elke inculturatie. Het feit dat de Zoon van God gekomen is onder een bepaald volk, betekent niet dat Hij de specifieke cultuur van dat volk heeft geheiligd., de joodse cultuur in dit geval, en  waarvan men deel moet uitmaken om geheiligd te worden. Het concilie van Jeruzalem (Hand.15) heeft zich tegen deze joodse interpretatie uitgesproken. In het leven van de Kerk is de plaats van de Heilige Geest essentieel : het is de Geest die haar toestaat ‘eschatologisch’ te zijn (gericht op de voltooiing van de geschiedenis),met als gevolg, dat zij open moet staan voor elke cultuur ,waarvan de nederdaling  van de vurige tongen op Pinksteren hiervan een getuigenis is. Er bestaat geen twijfel over, dat wanneer de ‘inculturatie’ geslaagd is, zij beantwoordt aan de meest vruchtbare houding voor de kerkelijke missionering. Het onderscheidingsvermogen dat de Kerk in dit proces moet uitoefenen is van kapitaal belang. Zij moet zich in dit proces laten bijstaan door de dogmatische en liturgische Traditie , zodat de nieuwe culturele vormen zich kunnen laten leiden door het existentiële fundamentele perspectief dat ons het Evangelie van Christus brengt. Men kan zich de belangrijke gebeurtenis herinneren uit de tijd van de Kerkvaders, dat wat men genoemd heeft ‘ het hellenistisch doopsel’, de christianisering van de dominante grieks-latijnse cultuur, die op een ingewikkelde en progressieve manier tot stand is gekomen, zoals de geschriften van de apologetische Vaders van de 3e eeuw er een getuigenis over hebben afgelegd. Later was ook de evangelisatie van de Slaven in de 9e eeuw een zeer belangrijke vorm van inculturatie ‘….). 

EEN VERNIEUWING IN DE ERVARING VAN DE KATHOLICITEIT 

Iedereen weet dat de lange geschiedenis van de orthodoxie er een is geweest van tegenstand en tragische momenten : de invasies van de arabieren, de mongolen , de Turken, de kruisvaarders, de scheiding van de Westerse Kerk, de onafhankelijkheidsoorlogen, de Russische revolutie. Alhoewel de orthodoxe Kerk altijd heeft geleefd vanuit de volheid en het leven dat van God komt, zo constateert Vader Jean Meyendorff,’zijn de locale Kerken nog veraf zich overal aan te passen aan deze waarheid’. Het gevolg daarvan is een tekort aan samenwerking en uitwisseling , maar ook van spanningen en zelfs crisis-momenten tussen de autokefale Kerken onderling.Deze Kerken geven soms het gevoel dat de kerkelijke autokefalie voor hen een isolement inhoudt. Zelfs als een lokale Kerk de
katholiciteit ontvangt in de eucharistie, dan nog ontkent elke houding van zelfgenoegzaamheid deze katholiciteit.
  De orthodoxie , verspreid over de gehele wereld, lijkt vandaag de dag meer op een confederatie van Kerken die geen andere band hebben met elkaar dan deze van het geloof en de sacramenten. Geen enkele inter-orthodoxe structuur is er tot op heden in geslaagd om in het  dagelijks leven een oplossing te bieden aan de gemeenschappelijke problemen van de Kerken, en om een eenvormig getuigenis te geven van de orthodoxie (….).Dit is geen gevolg van een bepaalde tijdsgeest. Veel orthodoxe priesters vinden het al  langer  een dwingende noodzaak.Het concilie van Moscou van 1917-1918, waarvan de daadkracht ongelukkiglijk is teniet gedaan door de Revolutie, heeft toch, via de Russiche diaspora een groot deel van de orthodoxie beinvloedt. Verwijzen wij ook naar  metropoliet Sint Chrisostomos van Smyrna, die in 1918, vier jaar voor zijn martelaarschap ook gewezen heeft op de noodzaak van hervormingen. Hij vond het noodzakelijk dat niet alleen het theologisch en doctrineel onderwijs, maar ook het canoniek recht, het liturgisch leven, de muziek en de predicatie zouden geactualiseerd worden. Bijna een eeuw later is er wel een zekere vooruitgang te bespeuren op al deze domeinen, maar men wacht nog steeds op daadwerkelijk overleg en op een groot pan-orthodox concilie dat zich zou buigen over alle belangrijke en noodzakelijke domeinen in het leven van milioenen gelovigen. 

EEN NOODZAKELIJKE VERNIEUWING VAN HET THEOLOGISCH BEWUSTZIJN

 Bij gebrek aan tijd kunnen we hier niet alle actuele thema’s in de theologie behandelen. Ik zal mij beperken tot de dringende noodzaak van een verdieping van  de ecclesiologie en van de verandering in de benadering van de theologie.De orthodoxe theologie heeft de laatste eeuw een opmerkelijke periode gekend van vernieuwing, vooral in het Westen. Door veranderingen te brengen in de manier van aan theologie te doen is er een vernieuwende soteriologische (= leer van de verlossing – nvd vert.) en existentiële orientatie ontstaan ten aanzien van de Vaders. Nochtans dient opgemerkt dat deze vernieuwing de Kerken van de traditioneel orthodoxe landen weinig naar de diepte toe heeft doen veranderen.Zelfs bij hun bisschoppen en priesters niet. In het licht van de recente spanningen en crisisituaties onder de zusterkerken , constateert men dat hun hedendaagse ecclesiologische  structuren nog altijd meer onder de invloed staan van de socio-politieke situaties uit het verleden, dan onder de conciliaire beslissingen uitgedrukt in de theologie. Wenu, dit immobilisme is een hinderpaal voor de evangelisatie van de wereld. Wij moeten bijvoorbeeld constateren dat er, ondanks de eenstemmigheid die er is in verband met de terugkeer naar een eucharistische ecclesiologie, dit niet algemeen aanvaard en toegepast wordt. Men bemerkt een droevige tweespalt die dogma en spiritueel leven, ecclesiologie en canonisch recht, of nog theologie en geschiedenis tegenover mekaar plaatsen. Metropoliet Jean van Pergamo noteert in deze zin : ‘ De bisschoppen zijn beheerders geworden en het is haast een diskwalificatie voor hen  als ze theologen willen zijn. Dit alles leidt tot een marginalisering van de theologie met betrekking tot het leven, daarin begrepen het leven van de Kerk’. (….) Wij moeten ook vermijden om van onze theologie een wapen te maken tegen andersdenkenden, en dit met het besef het allemaal beter te weten. Het gaat er niet om het dogma te relativeren, maar het terug te brengen tot haar levende bron, veeleer dan het terug te brengen tot een steriele woordenstrijd.‘De ware theologie (….) vinden wij in de ontmoeting met Christus en in de beschouwing van Zijn mysterie’. Ons theologisch werk maakt deel uit van de exeprimentele stroom van de gemeenschap van de Heiligen, en kan niet beperkt worden door ze te plaatsen in een confessioneel getto door ideologische muren op te trekken. Als wij het orthodox geloof belijden, moeten we met meer aandacht de waarheid proberen te zoeken, in plaats van het kaf op te sporen in de ogen van onze gescheiden broeders.(….)Zo moet het orthodoxe geloof dat wij belijden op de hoogte staan van datgene wat wij belijden. 

DE LITURGISCHE VERNIEUWING

 Zoals wij hebben gezien is de liturgie geen vlucht uit de wereld, maar een voortdurende transformatie van onszelf  als leden van het lichaam van Christus.De celebratie van de liturgie moet de diepste essentie van ons menszijn raken.Er dient wel opgemerkt te worden, dat de eucharistie in vele gevallen niet meer beleefd wordt als een icoon van de bijeenroeping op de laatste dagen rond de Heer die komt, maar als een heilig ‘iets’, dat tegemoet moeten komen aan onze persoonlijke godsvrucht, een soort van ‘vlucht’ uit de wereld naar God toe. De betekenis van de gebaren, de tekens, de woorden van de diensten, soms ook de taal vormen heel dikwijls voor problemen. Veel gelovigen en priesters verwarren Traditie met ‘verstening’, en beschouwen de liturgie als een blok waaraan niet mag geraakt worden. Een zekere actualisering in de wijze van celebreren  zou zeker, zoals trouwens altijd is geweest,  welkom zijn. Moet  het liturgisch leven ook niet vergezeld gaan van een catechese, die vooral de nadruk zou leggen op de theologische betekenis van de diensten. Het antwoord op de uitdagingen  van de wereld aan het adres van de Kerk, kan slechts fundamenteel gegeven worden door de eucharistische gemeenschappen zelf, waar de Kerk zich in zijn volheid manifesteert. In de ons omringende antropocentrische en individualistische wereld, kan alleen een duidelijke beleving van het Evangelie, indien het zonder compromissen gebeurt, ons een antwoord geven op de bijna onbewuste verwachtingen die in de harten van de mensen leven. Onze zending in de wereld vereist dat er goed ingeplante, soliede en zichtbare gemeenschappen zouden zijn ; gemeenschappen  die werken op basis van een open christelijke cultuur, gevoed door het evangelie, de liturgie en de kerkelijke Traditie. Tegelijk moeten ze aandacht hebben voor de taal, de cultuur en de vragen van hun tijdgenoten. 

HET IS OP DE EERSTE PLAATS IN DE PAROCHIE DAT DE KATHOLICITEIT MOET BELEEFD WORDEN

 De ‘Weltanschauung’ van de orthodoxie, is de liturgie. De voornaamste plaats waar onze zending begint is de parochie. Het eerste getuigenis van de Kerk als eucharistische gemeenschap is een ‘teken’ te zijn , een sacrament van het goddelijk leven dat wij  van de verrezen Christus hebben ontvangen, zelfs voor er ook maar aan een bepaalde actie,  welke dan ook, gedacht wordt. Onze parochies moeten dus open en ontvankelijke  plaatsen blijven. Het is op de eerste plaats in de parochie dat men de katholiciteit moet beleven en dit door de eenwording van allen rond de eucharistische tafel. Dan pas kan  de katholiciteit uitstralen over de gehele wereld.’ Enkel het parochiaal leven, noteert Christos Yannaras, kan bijdragen tot een priesterlijke dimensie in de politiek, een profetische in de wetenschap, een  filantropische houding in de economie, en een sacramenteel karakter aan de liefde’. Ook de monasteries, als plaatsen van herbronning en getuigenis, hebben een grote rol te spelen. De monniken zijn geroepen om getuigenis af te leggen van de komst van Gods Koninkrijk, en dit door een leven van voortdurend berouw voor de Oude gevallen mens die in ons verblijft, maar ook door een leven te leiden in  nederigheid en vreugde omwille van het nieuwe heil  in Christus. Door hun sober leven en hun beschikbaarheid voor de naaste, brengen de monniken een evangelische boodschap zowel binnen  de Kerk als erbuiten , waar men hen dikwijls als raadselachtige , mysterieuze mensen beschouwd. Zij zijn de getuigen van Gods liefde en van de gratuiteit van het geloof in een wereld die in beslag genomen wordt door utilitarisme en activisme. Diegenen die de noodzaak van het bestaan van monniken niet inzien, zouden de tekst uit het evangelie eens moeten lezen over Martha en Maria, om te zien wie van beiden het beste deel heeft gekozen. Ten slotte heeft men de ontmoetingsgroepen, de bedevaarten, de verenigingen en broederschappen zoals het ACER-MJO of de orthodoxe Fraterniteit die dit grote congres hebben georganiseerd. Al deze groepen, verenigingen, broederschappen hebben een grote rol te spelen,  namelijk : de gelovigen helpen zich bewust te worden van het feit dat de Kerk  katholiek en conciliair  is omdat ze eucharistisch is. Dat help ons om verlost te geraken  uit de routine, uit de groepsmentaliteit, uit het phyletisme, en om beter bewust te worden van onze eigen taak in de maatschappij .Verenigingen zoals de orthodoxe Fraterniteit, of op wereldvlak Syndesmos dragen bij om de katholiciteit van de Kerk , dat een gave van Christus is,  nieuw leven in te blazen en aan te zetten tot daadwerkelijk engagement . 

EEN PROFETISCHE AANWEZIGHEID IN EEN GESECULARISEERDE MAATSCHAPPIJ

 Zoals Olivier Clément het  beschrijft : ‘ Christenen kunnen, met nederige kracht een zekere gevoeligheid, een zeker vuur, een zeker licht doen opstralen. Indien ze dat niet doen, dan zullen ze hun plaats niet vinden binnen de geseculariseerde samenleving. Hun plaats zal dan ingenomen worden door allerhande pseudo-religies’. Als christenen  hun   energie putten uit de eucharistische gemeenschap, eerste bron van elke zending,  is het zelfs mogelijk dat de Kerk  haar getuigenis op verschillende manier kan realiseren, volgens de omstandigheden en charisma’s van het Godsvolk. In het ene geval zal dat zijn als één lichaam, terwijl in andere gevallen groepen of personen geroepen zullen  worden in naam van allen te werken. Noch het gesloten communautarisme, noch het individueel piétisme zijn geschikt voor dergelijke opdracht. Alleen mensen ‘in gemeenschap ‘kunnen uitstralen, en hun getuigenis zal een profetische vorm aannemen door een woord of een opwekking die ‘de waarheid’ nastreeft, of door bepaalde concrete acties die het Evangelie in daden omzet.(….) Elke Christen wordt op het einde van de liturgie opgeroepen om Christus uit te stralen doorheen zijn activiteiten in de wereld. Het is een ‘ liturgie na de liturgie’Vooreerst moeten wij getuigen zijn van de vreugde en het vertrouwen in de toekomst, omdat Christus verrezen is.Vervolgens moeten wij een daadwerkelijke interesse vertonen voor de mensen die wij op onze weg tegenkomen. Het gaat om een ononderbroken inspanning om mensen te bevrijden van onrechtvaardige situaties, van slaafsheid, van angst en eenzaamheid  door gemeenschap te stichten.  Men mag niet vergeten dat elke orthodox tijdens van zijn doopsel de drievoudige waardigheid van ‘koni
ng, priester en profeet’ heeft ontvangen, en dit door de handoplegging tijdens de zalving. En omdat we, zoals de Apostel Paulus niet de mogelijkheid hebben om naar andere volkeren te gaan, zullen we het  getuigenis van Christus, binnen onze eigen leefwereld moeten brengen.
 

HET IS GOD ZELF, DIE DOORHEEN DE KERK, DE WERELD VERNIEUWT

 Hoe  kunnen we beter een  voorlopig besluit nemen, dan met deze woorden uit de apocalyps :‘zie, ik maak alles nieuw’? De Kerk waarin wij geloven , waarvan wij de leden zijn en waarin wij mogen meewerken aan haar groei, kan voor ons zijn zoals de bejaarde vrouw met haar altijd jonge gezicht waarvan de Pastor van Hermas in de 2e eeuw sprak.  Maar doorheen de Kerk is het uiteindelijk de gehele wereld zelf die God vernieuwt om haar voor te bereiden op de grote bruiloft van het Lam, op het grote mysterie dat  verborgen is sedert de grondvesting der wereld’ (Mat.13,35). En deze voltooing wil God realiseren met onze samenwerking., met Zijn volk. Deze grote uitdagingen waarvoor de Kerk bij het begin van het 3e millenium is komen te staan, belangen ons allemaal aan, zowel collectief als individueel. In deze wereld van voortdurende en irreversibele veranderingen zijn wij als gedoopten, als leden van het Godsvolk, geroepen om te werken aan het tegenwoordigstellen van de Kerk in ons hart, in ons gezin, in ons werk, kortom : in het volle leven. Maar dit kan maar als wij zelf leven vanuit de eucharistische gemeenschap, waaruit men het leven in Christus put. Zo wordt de Kerk een beetje meer zichtbaar in de wereld.De verwijzing naar het verleden, naar de nationale wortels en de familiale erfenis, die ons zo dierbaar is in de orthodoxie, heeft  maar een relatief balang ‘sub species aeternitatis’ . Het heeft maar  een betekenis  als we er een offerande aan God kunnen van maken , want dit is ‘eucharistie doen’ !Dan wordt alles getransfigureerd, overbodige zaken verdwiinen, en er blijft alleen de smaak over van het Evangelie in de levende ‘adem’ van de Traditie, en het parfum van het komende Rijk.  Overgenomen vanuit  de franse vertaling uit‘SOP’Vrij vertaald door Kris B.                    

Feest van de Kruisverering (14 september)


 

FEEST VAN DE KRUISVERHEFFING

14 september  

zenon1

De moeder van Keizer Constantijn had zich laten dopen in 313 en ondernam een pelgrimstocht naar Jeruzalem. Zij zou daar, aldus de legende, bij Golgota drie kruisen hebben aangetroffen. Toen een doodzieke vrouw een van deze drie kruisen aanraakte en vervolgens genas, zou bisschop Makarius dit als het kruis van Christus hebben erkend en sedertdien werd het als zodanig vereerd. Het feest stelt de verering van het kruis als lijdenssymbool, als zegeteken en beschermend element van de Kerk centraal. “Immers, de prediking van het Kruis is wel een dwaasheid voor hen, die verloren gaan, maar voor ons, die behouden worden, is het een kracht Gods” (1 Kor.1,18). De icoon toont Makarius terwijl hij, geflankeerd door diakens, het kruis vasthoudt.Op de voorgrond keizer Constantijn, tegenover hem zijn moeder Helena, vergezeld door hoogwaardigheidbekleders.

Oecumenische ontmoeting te Sibiu (Roemenië)

OECUMENISCHE BIJEENKOMST IN  SIBIU  (Roemenië) 4-9 september. 

Oecumenische vergadering heeft haar werkzaamheden zondag beeindigd 

2500 deelnemers engageren zich ondanks de zichtbare verschillen naar de ‘zichtbare éénheid’

 Meer dan 1500 vertegenwoordigers van de katholieke, orthodoxe, protestantse en anglikaanse Kerken van geheel het Europese continent en een duizendtal andere deelnemers zijn van 4-9 september jongstleden  bijeengekomen in Sibiu, de hoofdstad van het Roemeens Transylvanië, en dit op gemeenschappelijke uitnodiging van de Conferentie van europese Kerken (KEK – een oecumenische gemeenschap van Europese niet-katholieke Kerken) en de Raad van bisschoppenconferenties van Europa (CCEE) In haar boodschap, heeft de vergadering van Sibiu opnieuw  de open wonde ervaren van de verdeeldheid onder onze Kerken. Zij is ervan overtuigd “dat onze gemeenschappelijke wortels veel dieper zijn dan onze verdeeldheden”. Zij engageertZich op die manier om de weg naar de “zichtbare eenheid” verder te zetten, door te onderlijnen dat “eenheid geen uniformiteit” betekent. De ongeveer 2500 deelnemers die gans de week hebben doorgebracht in de enorme tent welke opgetrokken werd voor deze “oecumenische pelgrimage” in het centrum van de stad Sibiu, erkenden dat deze scheidingen zelfs “raken aan onze visie die we hebben  op de kerk en aan haar eenheid”, onder meer door uit te leggen dat de historische en culturele ontwikkelingen die specifiek zijn voor de oosterse en westerse christenheid bijgedragen hebben tot deze verschillen. “Hen begrijpen vraagt onze aandacht en een voortdurende dialoog”, kan men lezen in de slottekst van de Bijeenkomst, die een soort aanzet daartoe wil zijn. Deze derde europese oecumenische bijeenkomst is vooral gekenmerkt door de spirituele rijkdom van de orthodoxe traditie.  Een vernieuwing van de engagementen die reeds te Bazel en te Graz zijn genomen De vorige bijeenkomsten zijn een groot keerpunt geweest in de verzoening van de Europese Kerken. Te Bazel, waar voor de eerste keer sedert het Grote Schisma van 1054 – welke de scheiding betekende tussen de orthodoxie en het katholicisme- hebben vertegenwoordigers van de Oosterse en Westerse Kerken zich opnieuw gevonden op de weg van een verenigd Europa, en dit enkele maanden voor de val van de Berlijnse Muur. Europa was in het hart van hun werkzaamheden en heeft geleid tot een slot-boodschap die gewijd was aan de zichtbare Eenheid van de Kerken en aan het voortzetten van de oecumenische dialoog.  De inzet voor het geheel van het continent is eveneens in dit document aan het licht gesteld : de migranten, de objectieven van het Millennium  van de Verenigde-Naties, de ontwikkeling van Afrika en het behoud van de natuurlijke omgeving.  De Vergadering heeft tien ‘aanbevelingen’ aangenomen.  De Vergadering heeft tien ‘aanbevelingen’ gepubliceerd, één voor de voortzetting van de discussies over het wederzijds aanvaarden van het doopsel, de belangrijke verworvenheden voor ogen nemend, die op dit vlak in verschillende landen reeds bestaan, en wetend dat deze kwestie ten diepste verbonden is aan het begrijpen van de eucharistie, van het ambt en van de ecclesiologie in het algemeen. Zij beveelt aan om middelen te vinden die kunnen bijdragen tot de eenheid van de verschillende Kerken : het gebed voor elkaar en voor de eenheid, de oecumenische pelgrimages , de gemeenschappelijke theologische vorming en de gemeenschappelijke studie, de sociale en diakonale initiatieven, culturele projecten die er op gericht zijn om het leven in gemeenschap, gebaseerd op de christelijke waarden te ondersteunen. De slotboodschap brengt ook de relatie van de christelijke Kerken “met de joden, als volk van het verbond” in herinnering, en verklaart “elke vorm van hedendaags anti-semitisme” te verwerpen, en dit alles door zich te engageren “als christenen,die berouw te hebben voor de zonde van uitstoting”.  Migranten, ecologie, duurzame ontwikkeling, Europa der volkeren. De Vergadering doet een beroep op de europese Staten opdat zij een einde zouden stellen aan de niet gerechtvaardigde “administratieve opsluitingen van migranten en om alles in het werk te stellen om te komen tot een legale migratie, de integratie van de migranten, van de vluchtelingen en van zij die om asiel vragen. De europese staten moeten eveneens de waarden van de eenheid binnen het gezin beschermen en zij moeten strijden tegen de mensenhandel en de exploitatie van personen die er het slachtoffer van zijn”. Zij roept eveneens de Kerken op om hun pastorale begeleiding voor de kwetsbare immigranten te versterken, hopende dat Europa, die aan de oorsprong ligt van een politiek die de vrede wil garanderen, vandaag de dag een Europa wordt van de volkeren veeleer dan van een economische ruimte”. In haar boodschap aan het einde verwerpt de Vergadering de oorlog als een instrument om conflicten op te lossen. Zij wil  niet-gewelddadige middelen bevorderen om conflicten op te lossen. “Wij zijn bezorgd voor de militaire herbewapening. Het geweld en het terrorisme in naam van de religie zijn een vorm en een  ontkenning van de religie”. 

Aangegrepen door de “wonden van Afrika”

De Vergadering vraagt aan alle europese christenen – naast de ecologische noodzaak en de bedreigingen van de verandering – een levendige belangstelling te hebben voor de Objectieven voor De ontwikkeling van het Millennium (ODM) gedecreteerd door de Verenigde Naties, als dringende maatstaf voor de vermindering van de armoede. De vertegenwoordigers denken hierbij speciaal aan de “wonden van Afrika die het hart van onze Vergadering hebben geraakt” en pleiten voor het opschorten van de schulden ten voordele van de arme landen en voor de promotie van een rechtvaardige handel. Zij vraagt tenslotte om”de periode van 1 september tot 4 oktober voor te behouden aan het gebed voor de bescherming  van de schepping en de promotie van vormen van duurzaam leven die onze negatieve houding ten opzichte van het klimaat doet verminderen”


Geboorte van de Moeder Gods – 8 september

  

DE GEBOORTE VAN DE MOEDER GODS

8 SEPTEMBER

 

ikoon (439 x 658)

De canonische Evangeliën vertellen niets over de geboorte van de Moeder Gods. De eerste schriftelijke overleveringen iver de kinderjaren van maria zijn afkomstig uit de 2e eeuw. Ze zijn te vinden in het prote-evangelie van Jacobus, dat in het grieks werd opgetekend. Deze geschriften kennen nog altijd een grote populariteit, maar zowel in het oosten als in het westen als niet-canonisch beschouwd. Het proto-evangelie van Jacobus is zonder twijfel het uitgangspunt voor de uitbeelding van de geboorte van Maria. Anna en Joachim, de ouders van Maria, worden daarin afgeschilderd als een voornaam, vermogend en vroom echtpaar. De icoon toont het moment na de geboorte van Maria. Anna (Hanna = de begenadigde)zit op haar bed en wordt omringd door dienaressen. De vroedvrouw staat voor het bed van Anna, zodat deze alles goed kan overzien. Op haar ene arm houdt zij Maria, met de andere controleert zij de temperatuur van het water, dat een dienares in de wastobbe giet.Geheel rechts staat Joachim, de handen in dankbaarheid opgeheven..In het Jakobusevangelie wordt verteld : “…en Anna vroeg de vroedvrouw :’is het een jongen?’ De vroedvrouw zei :”een meisje” Dan spreekt Anna :”Het geluk is met mij op deze dag. Mijn ziel looft de Heer” Aanvankelijk werd het feest alleen in het oosten gevierd. Op het einde van de 7e eeuw introduceerde de roomse paus Sergius I, die van Griekse afkomst was, het tijdens zijn pontificaat (687-701) ook in het Westen.  

 

Aanroeping tot de Heilige Geest

 

AANROEPING TOT DE HEILIGE GEEST :

Kom, waarachtig licht

Kom, eeuwig leven.

Kom, Verborgen mysterie.

Kom, schat zonder naam.

Kom, onuitsprekelijke werkelijkheid.

Kom, wezen dat alle begrip te boven gaat.

Kom, eindeloze vreugde.

Kom, licht dat geen avond kent.

Kom, onfeilbare verwachting van alle geredden.

Kom, verheffer van de gevallenen.

Kom, opstanding van de doden.

Kom, almachtige, want onophoudelijk schept, herschept en verandert Gij alles, alleen door uw wil

Kom, onzichtbare, die door niemand kan aangeraakt of beroerd worden.

Kom, want Gij blijft steeds onbewogen en toch zijt Gij elk ogenblik i

beweging; Gij komt dicht bij ons die in de hel zijn en toch blijft Gij hoger dan de hemelen.

Kom, want uw naam vervult ons hart met verlangen en is steeds op onze lippen; toch weten wij niet en kunnen wij niet zeggen wie of hoe Gij zijt.

Kom, Eenzame voor de eenzamen.

Kom, want Gijzelf zijt het verlangen dat in mij leeft.

Kom, mijn adem en mijn leven.

Kom, troost van mijn nederige ziel.

Kom, mijn vreugde, mijn glorie, mijn eindeloze verrukking.

(H. Symeon de Nieuwe Theoloog)

 Goddelijke liturgie in het PORTUGEES


A Divina

Liturgia

Liturgia é uma palavra grega e Significa “serviço público.” Na terminologia da Igreja, significa o Serviço Divino durante o qual são oferecidos os Santíssimos Corpo e sangue de nosso Senhor Jesus Cristo no Sacramento da Comunhão ou Eucaristia.

Eucaristia em grego, significa “agradecimento.” É um sacramento do Novo Testamento instituído por Jesus Cristo, nosso Salvador, antes de Sua paixão e morte.

Os Santos Apóstolos e Evangelistas Mateus, Marcos e Lucas descrevem com detalhes a instituição do sacramento da Eucaristia na Última Ceia do Senhor, na Quinta feira Santa (Mat. 26:26-29; Mar.14:20-24; Luc. 22:14-20): Tomando em Suas Santas mãos o pão, levantou os olhos aos Céus, deu graças e agradecimento ao Pai, Partiu o pão em pedaços e distribuiu-os, Dizendo: “Tomai e comei, este é o meu Corpo que é dado por vós.” Os apóstolos receberam o pão de Suas mãos e distribuíram entre si. E tomando o cálice, deu graças a Deus Pai e deu-o aos discípulos, dizendo: “Bebei dele todos, este é o meu Sangue do Novo Testamento, o qual é derramado por vós e por muitos, para a remissão dos pecados.” E tomaram dele todos, após o que, Jesus disse: “Fazei isto em memória de Mim.”

Os apóstolos seguiram fielmente este mandamento de Jesus e celebravam constantemente este sacramento. Assim faziam também todos os Bispos e Sacerdotes ordenados pelos apóstolos na Igreja por eles fundada, seguindo fielmente esta santa tradição até o século IV.

São Basílio o Grande, arcebispo de Cesaréia na Capadócia (+379), baseando- se em todas as tradições antigas da Igreja compôs a Divina Liturgia que é celebrada até os dias de hoje, 10 vezes por ano.

São João Chrisóstomo Arcebispo de Constantinopla (+404), sem alterar a essência da Liturgia de São Basílio, encurtou-a e, nessa forma abreviada, é celebrada em nossa Igreja todos os dias, inclusive domingos e dias santos.

Assim, o texto da parte mais importante da Liturgia remonta aos tempos apostólicos e, até hoje, é santa e fielmente seguido pela Igreja Ortodoxa, sem alterações. Do grego para o eslavo, usado na Igreja Russa, a Liturgia foi traduzida por São Cirílo, em meados do século IX. Já há mil anos que a Igreja Ortodoxa Russa vem celebrando a Santa Liturgia em eslavo. Somente agora, como conseqüência de nossa situação de exilados e imigrantes, e devido que para muitos fiéis nascidos na diáspora, a Liturgia em eslavo tornou-se difícil de entender e, devido ainda ao número crescente de conversões, tornou-se indispensável a tradução da Liturgia para o português, para melhor entendimento e assimilação do sacramento.

Ordem e

Conteúdo da Liturgia

A Santa Liturgia não só relembra, mas também repete a vida de nosso Salvador Jesus Cristo. Ela compõe-se de três partes:

1 – Proskomídia

2 – Liturgia dos Catecúmenos

3 – Liturgia dos Fiéis

1 – Proskomídia

É celebrada somente pelo sacerdote, dentro do altar, na mesa das oferendas, cuja localização é à esquerda do altar. Para a celebração da Liturgia durante a Proskomídia são preparadas as espécies do pão e do vinho. São trazidas cinco “prosforas” (pães especiais com o sinal da cruz impresso na parte superior) e vinho tinto natural de uva. Nesse ofício de Oblação, um dos pães e o vinho misturado com água, são preparados para o sacramento da comunhão. Deste pão é recortada uma parte em forma de cubo e colocada na Patena (um prato especial com suporte e coberto com a cruzeta). O vinho é colocado no cálice. Em seguida, ambos são cobertos com véus. A cerimônia da Proskomídia não consta deste livro, uma vez que o povo não participa da mesma.

2 – Liturgia dos Catecúmenos

Começa este livro com a Liturgia dos Catecúmenos, que vai até o momento em que é proclamada a ladainha convidando os catecúmenos a saírem. Dessa parte da Liturgia podem participar todas as pessoas, batizadas ou não. Nessa parte da Liturgia comemora-se o período de vida de Jesus, nosso Salvador, desde sua infância (cântico das Antífonas) até Seu aparecimento em público, pregações e ensinamentos, o que é simbolizado pela abertura das Portas Reais, Pequeno Intróito com o evangelho e leitura das Sagradas Escrituras do Novo Testamento (Carta dos Apóstolos e Evangelho).

Antigamente participavam dessa parte as pessoas que estavam se preparando para o Batismo, os catecúmenos, que eram instruídos na verdade da fé Cristã e que saiam da Igreja com a invocação da Ladainha “Catecúmenos, sai.”

3- Liturgia Dos Fiéis

Em seguida tem início a Liturgia dos Fiéis, durante a qual é celebrado o Sacramento da Eucaristia ou Comunhão. Dessa parte da Liturgia podem participar somente os Cristãos Ortodoxos batizados. Durante o Cântico do Hino dos Querubins, as Santas Oferendas são transportadas do Altar das Oferendas para o Altar Principal. É o “Grande Intróito,” que simboliza a entrada triunfal de Cristo em Jerusalém.

Durante o translado das Oferendas, o sacerdote reza para que o Senhor Deus se lembre em Seu Reino das autoridades eclesiásticas e civis e dos paroquianos, da irmandade, de todos os presentes e de todos os cristãos ortodoxos.

Antes da Consagração é cantado o Símbolo de Fé e, então tem início a principal e mais importante parte da Liturgia – a Eucaristia – que começa com as palavras “Demos graças ao Senhor.” Nesta oração são lembradas todas as dádivas divinas para a humanidade, canta-se o Hino de Louvor dos Serafins (Santo, Santo, Santo é o Senhor…), e é relembrada a instituição do sacramento da Sagrada Eucaristia e última ceia.

A Consagração do pão e vinho acontece durante o cântico “Nós Te Louvamos e…” Após a Consagração canta-se o Hino à Mãe de Deus: “É verdadeiramente digno e justo louvar-te …” Durante o qual o sacerdote reza a todos os Santos e são lembrados todos os cristãos ortodoxos vivos e falecidos.

A Comunhão é precedida pela oração “Pai Nosso.” Fecham-se as Portas Reais e a Cortina e o sacerdote toma a Comunhão no Altar. Este momento simboliza Jesus no

Sepulcro. Abrem-se as Portas Reais e o sacerdote traz o cálice para a comunhão dos fiéis, simbolizando a Ressurreição de Jesus e o acesso a todos ao Reino dos Céus.

Após a Comunhão, o Cálice com os santos Dons é levado para a mesa das Oferendas, simbolizando a Ascensão de Cristo.

A Liturgia termina com a benção final do sacerdote, quando todos os fiéis vêm beijar a Cruz.

A Santa Liturgia tem um grande significado para o cristão. Ela relembra e simboliza toda a vida terrena de nosso Senhor Jesus Cristo e todos os que participam de Seu Corpo e Sangue, misticamente participam da Santa Ceia e da Vida de CRISTO, com CRISTO e em CRISTO.

Quando um cristão ortodoxo se prepara para a comunhão, deve purificar previamente a sua alma através da Penitência e da confissão. Sem isso não é permitido receber a comunhão.

Confissão é o reconhecimento sincero de todos seus pecados, faltas e transgressões, acompanhado do mais profundo arrependimento e firme propósito de corrigir-se e viver de acordo com as leis e vontade de Deus. No Sacramento da Confissão é dada a absolvição, a certeza da misericórdia Divina. A penitência é sempre acompanhada pelo jejum e não se pode beber ou comer nada desde a véspera até a Comunhão.

Todo cristão ortodoxo deve comungar o mais freqüentemente possível, porém, no mínimo quatro vezes ao ano (no período das 4 Quaresmas). Aquele quer por negligência deixar passar mais de um ano sem a confissão e comunhão, deixa de fazer parte do Santo Rebanho de Cristo (cânone apostólico). É como se ele mesmo tivesse se excomungado.

Durante a Liturgia todos que estiverem no templo devem orar com reverência, de pé, participando de todas as orações e cânticos, como se todos fossem um só coração. Esta oração em conjunto eleva a alma da baixeza material do mundo e proporciona-lhe a leveza e a paz Divina dos Santos no Reino de Deus. É necessário aprender as orações desde criança. Quem não sabe rezar não pode ser um autêntico cristão. Os Santos Apóstolos nos exortam a rezar continuamente, todos os dias, em casa e em viagem, trabalhando ou descansando. Na Igreja a oração tem significado especial, pois é feita em conjunto e não em particular. Essa oração pública, unida, é parte importante da Liturgia, bem como de todo ofício religioso celebrado na Igreja.Essas orações em conjunto cultivam e educam no indivíduo os sentimentos de amor, fé, caridade e esperança, fortalecendo nosso espírito cristão. A educação religiosa é fundamental e importantíssima uma vez que eleva a mente e o coração ã verdadeira existência cristã, direcionando e orientando todos os nossos atos no caminho indicado pelo fundador do cristianismo: nosso Senhor e Salvador Jesus Cristo e seus Santos Apóstolos.

Portanto, fiquem firmes na fé Apostólica Ortodoxa, reta e verdadeira. Sejam verdadeiros filhos da Igreja e soldados de Cristo, como foram nossos antepassados. A ortodoxia é nosso tesouro espiritual que devemos desenvolver e aumentar, crescendo e nos aperfeiçoando na fé e na Caridade de Cristo.

Reverendo Arcipreste

GEORGE PETRENKO

Liturgia

Diácono: Abençoa, Soberano.

Sacerdote: Bendito seja o Reino do Pai, e do Filho e do Espirito Santo, agora e sempre e pelos séculos dos séculos.

Coro: Amém.

Ladainha da Paz

Diácono: Em paz, oremos ao Senhor.

Coro: Senhor, tem piedade.

Sacerdote: Pela paz celestial e salvação de nossas almas, oremos ao Senhor.

Coro: Senhor, tem piedade.

Diácono: Pela paz do mundo inteiro, pela estabilidade das Santas Igrejas de Deus e pela união de todos, oremos ao Senhor

Coro: Senhor tem piedade.

Diácono: Por este Santo Templo e por aqueles que nele entram com fé, veneração e temor a Deus, oremos ao Senhor.

Coro: Senhor tem piedade.

Diácono: Pelo episcopado Ortodoxo da Igreja Russa, pelo nosso Reverendíssimo Senhor Metropolita Vitali, primaz da Igreja Russa no exílio, pelo nosso Reverendo Senhor Arcebispo (ou Bispo), pelo venerável presbitério, diaconato em Cristo, e por todo o Clero e povo, oremos a Senhor.

Coro: Senhor, tem piedade.

Diácono: Pela sofredora Nação Russa e seu povo dos inimigos visíveis e invisíveis e firme-nos na união de espírito, amor fraterno e devoção, oremos ao Senhor.

Coro: Senhor tem piedade.

Diácono: Por este país por seus governantes e forças armadas e por todo país cristão, oremos ao Senhor.

Coro: Senhor tem piedade.

Diácono: Por esta cidade, por todas as cidades e países e pelos fiéis que nelas habitam, oremos ao Senhor.

Coro: Senhor tem piedade.

Diácono: Pela salubridade do ar, pela abundância dos frutos da terra e por tempos pacíficos, oremos ao Senhor.

Coro: Senhor tem piedade.

Diácono: Pelos navegantes, viajantes, enfermos, sofredores, prisioneiros e pela sua salvação, oremos ao Senhor.

Coro: Senhor tem piedade.

Diácono: Para que sejamos livres de toda aflição ira e necessidade, oremos ao Senhor.

Coro: Senhor tem piedade.

Diácono: Protege-nos, salva-nos, tem piedade de nós e guarda-nos, ó Deus, pela Tua Graça.

Coro: Senhor tem piedade.

Diácono: Comemorando nossa Santíssima, Puríssima Bem Aventurada e Gloriosa Senhora, a Mãe de Deus e sempre Virgem Maria, com todos os Santos, encomendemo-nos mutuamente uns aos outros e toda a nossa vida a Cristo Deus.

Coro: A ti, ó Senhor.

Sacerdote: Porque a Ti pertence toda glória, honra e adoração, Pai Filho e Espirito Santo, agora e sempre e pelos séculos dos séculos.

Coro: Amém.

O coro canta

A primeira Antífona

– Salmo 102

Coro: Bendize, ó minha alma,o Senhor, Bendito és Tu, ó Senhor. Bendize, ó minha alma, ó Senhor, e todas as coisas que há dentro de mim, o Seu Santo Nome. Bendize, ó minha alma, o Senhor, e não esqueças nenhum dos Seus benefícios. É Ele quem perdoa todas as tuas culpas, e quem sara todas as tuas enfermidades. É Ele quem resgata da morte a tua vida, e quem te coroa de misericórdia e de graça. É Ele quem sacia de bens a tua vida, renova-se como a da águia a tua juventude. O Senhor faz obras de justiça e defende o direito de todos os oprimidos, faz conhecer a Moisés os Seus caminhos, aos filhos de Israel as Suas obras. O Senhor é misericordioso e compassivo, lento para a ira e muito clemente. Não está sempre a contender, nem guarda ressentimento para sempre, não nos trata segundo os nossos pecados, nem nos retribui segundo as nossas culpas. Porque quanto o céu está elevado acima da Terra, tanto prevalece a Sua misericórdia sobre os que O temem. Quanto o oriente dista do ocidente, tanto Ele afasta de nós os nossos delitos. Como um pai se compadece dos seus filhos, assim se compadece o Senhor dos que O Temem. Porque Ele sabe bem de que somos formados, lembra-Se que somos pó. Os dias do homem são semelhantes ao feno, como a flor do campo assim floresce. Apenas é tocada pelo vento, já não existe, nem o seu lugar o conhece mais. Mas a misericórdia do Senhor estende-se desde a eternidade, e para sempre sobre os que O temem. E a Sua justiça com os filhos, com aqueles que guardam a sua aliança e se lembram dos Seus mandamentos para os observar. O Senhor estabeleceu o Seu trono no céu e o Seu reino domina todas as coisas. Bendizei o Senhor todos os Seus anjos, vós que sois poderosos em força, que executais as Suas ordens prontos para obedecer a Sua palavra. Bendizei o Senhor, vós, todos os exércitos, vós Seus ministros, que fazeis a Sua vontade. Bendizei o Senhor, vós todas as Suas obras em todos os lugares do Seu domínio. Bendize, ó minha alma, o Senhor, e todas as coisas que há dentro de mim, o Seu Santo Nome; bendito és Tu ó Senhor.

Terminada a Antífona, o diácono ou sacerdote entoa

A pequena Ladainha

Diácono: Novamente, em paz, oremos ainda ao Senhor.

Coro: Senhor, tem piedade.

Diácono::Protege-nos, salva-nos, tem misericórdia de nós e guarda-nos, ó Deus, pela Tua Graça.

Coro: Senhor, tem piedade.

Diácono: Comemorando a nossa Santíssima, Puríssima, Bem Aventurada e Gloriosa Senhora, a Mãe de Deus e sempre Virgem Maria, com todos os Santos, encomendemo-nos mutuamente uns aos outros e toda nossa vida a Cristo Deus.

Coro: A Ti, ó Senhor.

Sacerdote: Porque a Ti pertence o domínio, e Teu é o reino, o poder e a glória, Pai, Filho e Espírito Santo, agora e sempre e pelos séculos dos séculos.

Coro: Amém.

O coro canta

a Segunda Antífona

– Salmo 145

Coro: Louva, ó minha alma, o Senhor, eu louvarei o Senhor durante a minha vida, cantarei Salmos ao meu Deus enquanto existir. Não confies nos príncipes, nem no homem que não podem salvar. Quando se for, o seu espírito voltará ao seu pó, então se desvanecerão todos os seus projetos. Ditoso aquele de quem é protetor o Deus de Jacó, cuja esperança está no Senhor, seu Deus.

Que fez o céu, e a terra, o mar e todas as coisas que neles há. Que conserva eternamente a fidelidade, faz justiça aos oprimidos, dá pão aos famintos. O Senhor dá liberdade aos cativos, o Senhor abre os olhos aos cegos, o Senhor endireita os encurvados, o Senhor ama os justos. O Senhor protege os peregrinos, ampara os órfãos e a viúva, mas embaraça os caminhos do pecador. O Senhor reinará para sempre o Teu Deus, Ó Sião, de geração em geração.

Glória ao Pai, ao Filho e ao Espírito Santo, agora e sempre e pelos séculos dos séculos Amém. Ó Filho único, Verbo de Deus, que embora imortal condescendeste para a nossa salvação em encarnar no seio da Santíssima Mãe de Deus e sempre Virgem Maria, e te tornaste homem sem sofrer alteração, foste crucificado, Cristo Deus, vencendo a morte com a Tua morte, Tu que fazes parte da Trindade Santíssima e És glorificado com o Pai e o Espírito Santo, salva-nos.

Terminada a Antífona, o diácono ou sacerdote entoa

A pequena Ladainha

Diácono: Novamente, em paz, oremos ainda ao Senhor.

Coro: Senhor tem piedade.

Diácono: Protege-nos, salva-nos, tem misericórdia de nós e guarda-nos ó Deus pela Tua Graça.

Coro: Senhor tem piedade.

Diácono: Comemorando a Nossa Santíssima, Puríssima, Bem Aventurada e Gloriosa Senhora, a Mãe de Deus e sempre Virgem Maria com todos os Santos,, encomendemo-nos mutuamente, uns aos outros e toda a nossa vida a Cristo Deus.

Coro: A Ti ó Senhor.

Sacerdote: Pois Tu és um Deus bom e benevolente e a Ti rendemos glória, Pai, Filho e Espírito Santo, agora e sempre e pelos séculos dos séculos.

Coro: Amém.

O coro canta

A terceira Antífona

Coro: Em Teu reino lembra-Te de nós, ó Senhor, quando chegares ao Teu reino. Bem aventurados os pobres de espírito, porque deles é o reino dos céus. Bem aventurados os que choram, porque eles serão consolados. Bem aventurados os mansos, porque possuirão a terra. Bem aventurados os que têm fome e sede de justiça, porque serão saciados. Bem aventurados os misericordiosos, porque obterão misericórdia. Bem aventurados os limpos de coração, porque verão a Deus. Bem aventurados os pacíficos, porque serão chamados filhos de Deus. Bem aventurados os que sofrem perseguição por amor da justiça, porque deles é o reino dos céus. Bem aventurados sois vós quando vos caluniarem e perseguirem e, mentindo, disserem mal de vós por minha causa. Alegrai-vos e exultai-vos, porque é grande a vossa recompensa nos céus.

Intróito

Diácono: A Sabedoria! Estejam atentos!

Coro: Vinde, adoremos e prostremo-nos diante de Cristo. Salva-nos, Filho de Deus, que ressuscitaste dos mortos, a nós que Te cantamos: Aleluia.

(Nos dias de semana… que és admirável nos teus Santos). (Nas festas de nossa Senhora… pelas orações da Mãe de Deus).

O coro canta então os tropários e kondákios próprios do dia

Triságio

Sacerdote: Pois Tu és Santo, ó Deus nosso, e a Ti rendemos glória, Pai, Filho e Espirito Santo, agora e sempre.

O diácono sai pela Porta Real e voltando-se com o orárion para o Ícone de Cristo, diz:

Diácono: Senhor, salva os devotos (…) e ouve-nos.

Coro: Senhor, salva os devotos (…) e ouve-nos.

Diácono: E por todos os séculos dos séculos.

Coro: Amém.

Santo Deus, Santo Poderoso, Santo Imortal, tem piedade de nós (3 vezes).

Glória ao Pai, ao Filho e ao Espírito Santo, agora e sempre e pelos séculos dos séculos. Amém.

Santo Imortal, tem piedade de nós.

Santo Deus, Santo Poderoso Santo Imortal, tem piedade de nós.

Diácono: Estejamos atentos.

Sacerdote: Paz a todos.

O leitor, parado no meio da Igreja, responde.

Leitor: E a teu espirito.

Diácono: Sabedoria.

Leitor: Prokimenon.

Coro: (canta o Prokimenon).

Diácono: Sabedoria.

Epístola

Leitor: Leitura da Epístola do Apóstolo São Paulo aos…

Diácono: Estejamos atentos.

Leitor: (Lê a Epístola).

Terminada a leitura,o sacerdote diz:

Sacerdote: Paz a ti.

Leitor: E ao teu espírito.

Diácono: Sabedoria.

Leitor: Aleluia.

Coro: Aleluia, Aleluia, Aleluia.

Diácono: Abençoa, Senhor, o anunciante do Evangelho do Apóstolo e Evangelista (…nome do santo).

Sacerdote: Que Deus pelas orações do santo, glorioso e ilustre Apóstolo e Evangelista (nome…) te conceda a palavra para anunciar com grande poder o cumprimento do Evangelho de Seu Filho amado, Nosso Senhor Jesus Cristo.

Diácono: Amém.

Sacerdote: Sabedoria. Atentos ouçamos o Santo Evangelho. Paz a todos.

Coro: E ao teu espírito.

Evangelho

Diácono: Leitura do Santo Evangelho, segundo São…

Coro: Glória a Ti, Senhor, glória a Ti.

Sacerdote:Estejamos atentos.

Sacerdote:Paz a ti,anunciante.

Coro:Glória a Ti, Senhor, Glória a Ti.

O diácono parado diante das Portas Reais, entoa a ladainha insistente:

Ladainha Insistente

Diácono: Digamos todos, com toda a nossa alma, e com todo o nosso espírito, digamos:

Coro: Senhor, tem piedade.

Diácono: Senhor Onipotente, Deus de nossos pais, nós Te suplicamos: ouve-nos e tem piedade de nós.

Coro: Senhor tem piedade.

Diácono: Tem piedade de nós, ó Deus, segundo a Tua grande misericórdia, nós Te suplicamos ouve-nos e tem piedade de nós.

Coro: Senhor tem piedade (três vezes).

Diácono: Oremos ainda pelo Episcopado Ortodoxo, da Igreja Russa, pelo nosso Reverendíssimo Senhor Metropolita Vitali, primaz da Igreja Russa no exílio e pelo nosso Reverendo Senhor Bispo (…) e por todos nossos irmãos em Cristo.

Coro: Senhor tem piedade (três vezes).

Diácono: Oremos ainda pela sofredora Nação Russa e seu povo Ortodoxo, tanto na terra natal como na diáspora, e pela sua salvação.

Coro: Senhor tem piedade (três vezes).

Diácono: Oremos ainda para que Ele liberte o seu povo do amargo tormento das autoridades ímpias e firme-nos na união de espirito, amor fraterno e devoção.

Coro: Senhor, tem piedade (três vezes).

Diácono: Oremos ainda por este país, pelos seus governantes e forças armadas e por todos os países cristãos.

Coro: Senhor tem piedade (três vezes).

Diácono: Oremos ainda pelos nossos irmãos, sacerdotes, monges e por toda nossa irmandade em Cristo.

Coro: Senhor tem piedade (três vezes).

Diácono: Oremos ainda pelos bem aventurados e sempre lembrados Patriarcas Ortodoxos, pelos devotos reis e rainhas e pelos fundadores desta Santa Igreja e por todos os nossos pais e irmãos ortodoxos falecidos, que descansam aqui ou em qualquer outro lugar.

Coro: Senhor tem piedade (três vezes).

Diácono: Ó médico de corpos e de almas, com devoção e coração aflito, a Ti recorremos e sofrendo, imploramos: cura as doenças, elimina os vícios e paixões da alma e do corpo de Teus servos (nome…) e perdoa-lhes ó Bondoso, todos os pecados voluntários e involuntários e ergue-os rapidamente do leito e da doença, nós Te imploramos: ouve-nos e tem piedade de nós.

Coro: Senhor tem piedade (três vezes).

Diácono: Oremos ainda pelos benfeitores e os que trazem suas oferendas a este Santo Templo, pelos que nele trabalham, cantam e pelo povo aqui presente, que esperam de Ti grande e abundante misericórdia.

Coro: Senhor tem piedade (três vezes).

Sacerdote: Pois Tu és um Deus misericordioso e benevolente, e a Ti rendemos glória, Pai, Filho e Espírito Santo, agora e sempre e pelos séculos dos séculos.

Coro: Amém.

Oração Pela Salvação da Rússia

Diácono: Oremos ao Senhor.

Coro: Senhor tem piedade.

Sacerdote: Senhor Jesus Cristo, nosso Deus, aceita de nós Teus indignos servos, esta suplicante oração e, perdoando-nos todos os nossos pecados, lembra-Te de nossos inimigos, que nos odeiam e ofendem, não lhes retribuas pelos seus atos, mas segundo Tua grande misericórdia, converte-os os infiéis à Fé verdadeira e devota; os fiéis ao afastamento do mal e para atos de bondade. Por Tua graça e pela Tua força onipotente, livra-nos a todos e a tua Santa Igreja de todas as situações maléficas. Liberta a nação Russa dos impiedosos ateus e do seu poderio; Deus misericordioso, ouve os sofridos lamentos dos Teus fiéis servos, que na aflição e penúria, dia e noite clamam a Ti, e livra suas vidas da perdição.

Envia a paz e a tranqüilidade, amor e firmeza e rápida reconciliação a este Teu povo, que redimiste pelo Teu precioso sangue. Revela-Te também àqueles que Te abandonaram e aos que não Te procuram, para que nenhum deles pereça, mas todos se salvem e alcancem o pleno conhecimento da verdade. E que todos em um só pensamento e no incessante amor, glorifiquem Teu puríssimo nome, paciente e bondoso Senhor, pelos séculos dos séculos.

Coro: Amém.

Se for dia de semana e houver oferenda pelos falecidos, o diácono ou o sacerdote entoa a Ladainha pelos Falecidos.

Ladainha Pelos Falecidos

Diácono: Tem piedade de nós ó Deus e segundo a Tua grande misericórdia, nós te suplicamos: ouve-nos e tem piedade de nós.

Coro: Senhor tem piedade (três vezes).

Diácono: Oremos ainda pelo eterno descanso dos servos de Deus, falecidos (nomes..). e pelo perdão de seus pecados voluntários e involuntários.

Coro: Senhor tem piedade (três vezes).

Diácono: Para que Deus nosso Senhor os acolha onde habitam os justos.

Coro: Senhor tem piedade (três vezes).

Diácono: Peçamos a nosso Senhor Jesus Cristo, Rei Imortal e Deus nosso, que tenha misericórdia deles, conceda a remissão de seus pecados e os receba nos céus.

Coro: Concede-nos, Senhor.

Diácono: Oremos ao Senhor.

Coro: Senhor, tem piedade.

Sacerdote: Deus dos espíritos e dos corpos, Tu que esmagaste a morte, debelaste o demônio e que doaste a vida ao mundo, que Te pertence, concede agora, Senhor, o repouso às almas de Teus servos falecidos (nomes…) num lugar luminoso, abundante e confortável, onde não exista dor nem tristeza nem lamentação. Perdoa-lhes, ó Deus bom e misericordioso, todos os pecados cometidos por pensamento, palavra ou ação, porque não há ser humano que não peque. E Tu, na verdade És o único sem pecado e a Tua justiça é eterna, e a Tua palavra é a verdade. Pois Tu és ó Deus nosso Senhor Jesus Cristo, a ressurreição o descanso e a vida de Teus servos falecidos (nomes) e Te glorificamos juntamente com, o Teu eterno Pai e Teu Santíssimo, bom e vivificante Espírito agora e sempre e pelos séculos dos séculos.

Coro: Amém.

O sacerdote fecha as Portas Reais.

Ladainha Dos Catecúmenos

Diácono: Catecúmenos, orai ao Senhor.

Coro: Senhor, tem piedade.

Diácono: Fiéis, oremos pelos catecúmenos, para que o Senhor tenha piedade deles.

Coro: Senhor, tem piedade.

Diácono: Que Ele os instrua na palavra da verdade.

Coro: Senhor, tem piedade.

Diácono: Que Ele lhes revele o Evangelho da justiça.

Coro: Senhor, tem piedade.

Diácono: Que Ele os una à Sua Igreja Santa,Universal e Apostólica.

Coro: Senhor, tem piedade.

Diácono: Salva-os, tem misericórdia deles, auxilia e protege-os, Senhor, pela Tua Graça.

Coro: Senhor, tem piedade.

Diácono: Catecúmenos, inclinai as vossas cabeças diante do Senhor.

Coro: A Ti, ó Senhor.

Sacerdote: Que possam eles conosco glorificar também o Teu Nobre e Sublime Nome. Pai, Filho e Espírito Santo, agora e sempre e pelos séculos dos séculos.

Coro: Amém.

Liturgia Dos Fiéis

Diácono: Saiam os catecúmenos, catecúmenos saiam. Saiam todos os catecúmenos. Que nenhum dos catecúmenos permaneça, mas todos os fiéis, novamente em paz, oremos ainda ao Senhor.

Coro: Senhor, tem piedade.

Diácono: Protege-nos, salva-nos, tem misericórdia de nós e guarda-nos, ó Deus, pela Tua Graça.

Coro: Senhor, tem piedade.

Diácono: Sabedoria.

Coro: Senhor, tem piedade

Sacerdote: Porque a Ti pertencem toda glória, honra e adoração Pai, Filho e Espirito Santo, agora e Sempre e pelos séculos dos séculos.

Coro: Amém.

Diácono: Novamente oremos, ainda em paz, ao Senhor.

Coro: Senhor, tem piedade.

Diácono: Protege-nos, salva-nos, tem misericórdia de nós e guarda-nos, ó Deus, pela Tua graça.

Coro: Senhor, Tem piedade.

Diácono: Sabedoria.

Sacerdote: Pois estando sempre guardados sob Tua proteção, a Ti rendemos glória, Pai,Filho e Espirito Santo, agora e sempre e pelos séculos dos séculos.

Coro: Amém.

O sacerdote ou diácono abre as Portas Reais e incensa o santuário e o “Iconastas” e o coro canta o Hino dos Querubins.

Hino dos Querubins

Coro: Místicamente representando os Querubins e cantando à Vivificante Trindade o hino Trissantíssimo, deixemos de lado agora todas as preocupações terrenas.

Grande Intróito

Sacerdote: Que o Senhor Deus se lembre em Seu reino do Episcopado Ortodoxo da Igreja Russa, do nosso Reverendíssimo Senhor Metropolita Vitali, primaz da Igreja Russa no exílio, do nosso reverendo Senhor Bispo (…) de São Paulo e do Brasil, e de todo o clero e monges e de toda a hierarquia eclesiástica, agora e sempre e pelos séculos dos séculos.

Sacerdote: Que o senhor Deus Se lembre em Seu reino da sofredora nação Russa e de seu povo ortodoxo, tanto na terra natal como na diáspora, deste País, de seus governantes e das forças armadas e de todos os países cristãos, agora e sempre e pelos séculos dos séculos.

Sacerdote: Que o Senhor Deus se lembre em Seu reino, de todos os que sofrem perseguição e torturas por causa da Santa fé Ortodoxa, dos fundadores, construtores, benfeitores e de todos os paroquianos e irmãos desta Santa Igreja e de todos vós fiéis cristãos ortodoxos, agora e sempre e pelos séculos dos séculos.

Coro: Amém.

Coro: Afim de podermos receber do alto o Rei de todos, invisivelmente acompanhado das legiões angélicas, Aleluia, aleluia, Aleluia.

Fecham-se as Portas Reais e a cortina. O diácono ou sacerdote entoa:

A ladainha suplicante

Diácono: Completemos nossa oração ao Senhor.

Coro: Senhor, Tem piedade.

Diácono: Pelos preciosos dons oferecidos, oremos ao Senhor.

Coro: Senhor, Tem piedade.

Diácono: Por este Santo Templo e por aqueles que nele entram com fé, veneração e temor de Deus, oremos ao Senhor.

Coro: Senhor, Tem piedade.

Diácono: Para que sejamos livres de toda aflição, ira e necessidade, oremos ao Senhor.

Coro: Senhor, Tem piedade.

Diácono: Protege-nos, salva-nos, tem misericórdia de nós e guarda-nos, ó Deus, pela Tua Graça.

Coro: Senhor, Tem piedade.

Diácono: Que todo este dia seja perfeito, santo, pacífico e sem pecado, peçamos ao Senhor.

Coro: Concede-nos Senhor.

Diácono: Um anjo de paz, guia fiel e guardião de nossas almas e corpos, peçamos ao Senhor.

Coro: Concede-nos Senhor.

Diácono: O perdão e remissão de nossos pecados e transgressões, peçamos ao Senhor.

Coro: Concede-nos Senhor.

Diácono: Todas as coisas boas e proveitosas para nossas almas e pela paz do mundo, peçamos ao Senhor.

Coro: Concede-nos Senhor.

Diácono: Que nos conceda passar o resto de nossa vida na paz e no arrependimento, peçamos ao Senhor.

Diácono: Que nossa vida tenha um fim cristão, irrepreensível, pacífico e sem sofrimento, por uma sentença favorável perante o temível tribunal de Cristo, peçamos ao Senhor.

Coro: Concede-nos Senhor.

Diácono: Comemorando a Nossa Santíssima, Puríssima, Bem Aventurada e Gloriosa Senhora, e Mãe de Deus e sempre Virgem Maria. Com todos os Santos, encomendemo-nos mutuamente uns aos outros e toda nossa vida a Cristo Deus.

Coro: A Ti, ó Senhor.

Sacerdote: Pelas misericórdias do Teu Filho Unigênito, com o qual És abençoado juntamente com o Teu Santíssimo, Bom e Vivificante Espírito, agora e sempre e pelos séculos dos séculos.

Coro: Amém.

Sacerdote: Paz a todos.

Coro: E a teu espírito.

Diácono: Amemo-nos uns aos outros, para que num só pensamento professemos:

Coro: O Pai, o Filho e o Espírito Santo, Trindade consubstancial e indivisível.

Diácono: As portas, as portas, com sabedoria estejamos atentos.

Abre-se a cortina das Portas Reais.

Símbolo de Fé de Nicéia

(Coro e/ou fiéis).

CREIO em um só Deus, Pai onipotente, criador do céu e da terra e de todas as coisas visíveis e invisíveis. E em um só senhor, Jesus Cristo, Filho Unigênito de Deus, nascido do Pai antes de todos os séculos, Luz de Luz, Deus verdadeiro de Deus verdadeiro, gerado e não feito, consubstancial ao Pai, por quem foram feitas todas as coisas. O Qual por causa de nós homens e por causa de nossa salvação desceu dos céus e se encarnou pelo Espírito Santo e da Virgem Maria e se fez homem. E foi crucificado por nossa causa, sob o poder de Pôncio Pilatos; padeceu e foi sepultado e ressuscitou ao terceiro dia, segundo as Escrituras. E subiu aos céus e está sentado à direita do Pai e novamente virá com glória para julgar os vivos e os mortos, e cujo reino não terá fim. E no Espírito Santo, Senhor Vivificante que do Pai procede e que é juntamente com o Pai e o Filho adorado e glorificado, e que falou pelos profetas. E na Igreja Una, Santa, Universal e Apostólica. Confesso um só batismo para a remissão dos pecados. Espero a ressurreição dos mortos e a vida do século futuro. Amém.

Diácono: Fiquemos de pé com reverência. Fiquemos com temor. Estejamos atentos para oferecer em paz a Santa Oblação (sacrifício).

Coro: A misericórdia da paz, o Sacrifício de louvor.

Sacerdote: A graça de nosso Senhor Jesus Cristo, o Amor de Deus Pai e a comunhão do Espírito Santo estejam com todos vós.

Coro: E com teu espírito.

Sacerdote: Elevemos ao alto nossos corações.

Coro: Já os temos no Senhor.

Sacerdote: Demos graças ao Senhor.

Coro: É digno e justo adorar o Pai, o Filho e o Espírito Santo, Trindade consubstancial e indivisível.

Sacerdote: O hino triunfal cantando, clamando, bradando e dizendo.

Coro: Santo, Santo, Santo é o Senhor dos exércitos. O céu e a terra estão cheios de Tua glória. Hosana nas alturas. Bendito seja o que vem em nome do Senhor, Hosana nas alturas.

Sacerdote: Tomai e comei, este é o Meu Corpo, que é partido por vós, para a remissão dos pecados.

Coro: Amém.

Sacerdote: Bebei dele todos, este é o Meu Sangue do Novo Testamento, que é por vós e por muitos derramado, para a remissão dos pecados.

Coro: Amém.

Sacerdote: O que é Teu, do que é Teu, a Ti oferecido por tudo e por todos.

Coro: Nós Te louvamos, bendizemos, agradecemos a Ti, ó Senhor e Te suplicamos, ó Deus nosso.

Nos dias de semana faz-se aqui a grande

reverência, pois é o momento de transsubstanciação.

Sacerdote: E, especialmente, pela nossa Santíssima, Puríssima, Bem Aventurada e gloriosa Soberana, Mãe de Deus e sempre Virgem Maria.

Coro: É verdadeiramente digno louvar-Te, ó Mãe de Deus, sempre Bem Aventurada e Imaculada,e Mãe de nosso Deus, Mais honorável que os Querubins e incomparavelmente mais gloriosa que os Serafins, que ao Verbo de Deus deste nascimento sem mácula. És verdadeiramente a Mãe de Deus e nós Te exaltamos.

Na Liturgia de São Basílio, canta-se este Hino à Nossa Senhora.

Hino Á Nossa Senhora

Coro: Em Ti, ó cheia de graça rejubila-se toda a criação: o conjunto dos anjos e o gênero humano. Ó Templo Santificado e paraíso vivo, Louvor virgem, onde Deus se encarnou, e sendo Deus antes dos séculos, tornou-se criança. Ele fez Seu trono em Teu seio e Teu ventre mais vasto que os céus. Em Ti, ó cheia de graça, rejubila-se toda a criação: Glória a Ti.

Sacerdote: Lembra-Te, Senhor, antes de todos, do Episcopado Ortodoxo da Igreja Russa, e do nosso reverendíssimo Senhor Metropolita Vitali, primaz da Igreja Russa no exílio, e de nosso Reverendo Senhor Bispo (..). e conserva-os para as Tuas Igrejas em paz, íntegros, honrados, com saúde e por longos anos, pregando fielmente a palavra da Tua verdade.

Coro: E de todos e de tudo.

Sacerdote: E concede-nos que, com uma só boca e um só coração glorifiquemos e louvemos Teu Nobilíssimo e Majestoso Nome, Pai, Filho e Espírito Santo, agora e sempre e pelos séculos dos séculos.

Coro: Amém.

Sacerdote: E que as misericórdias do grande Deus e Salvador nosso, Jesus Cristo, estejam com todos vós.

Coro: E com teu espírito.

Diácono: Tendo comemorado todos os Santos, novamente em paz, oremos ao Senhor.

Coro: Senhor tem piedade.

Diácono: Pelos Preciosos Dons aqui oferecidos e consagrados, oremos ao Senhor.

Coro: Senhor, tem piedade.

Diácono: Para que nosso benevolente Deus, recebendo-os em Seu Santo, Celestial e Espiritual altar, em perfume de espiritual suavidade, nos conceda a Divina Graça e o Dom do Espírito Santo, oremos ao Senhor.

Coro: Senhor, tem piedade.

Diácono: Para que sejamos livres de toda aflição, ira e necessidade, oremos ao Senhor.

Coro: Coro: Senhor, tem piedade.

Diácono: Protege-nos, salva-nos, tem misericórdia de nós e guarda-nos, ó Deus, pela Tua Graça.

Coro: Senhor, tem piedade.

Diácono: Que todo este dia seja perfeito, santo, pacífico e sem sofrimento, peçamos ao Senhor.

Coro: Concede-nos Senhor.

Diácono: Um anjo de paz, guia fiel e guardião de nossas almas e corpos, peçamos ao Senhor.

Coro: Concede-nos Senhor.

Diácono:O perdão e remissão de nossos pecados e transgressões, peçamos ao Senhor.

Coro: Concede-nos Senhor.

Diácono: Todas as coisas boas e proveitosas para nossas almas e pela paz do mundo, peçamos ao Senhor.

Coro: Concede-nos Senhor.

Diácono: Que nos conceda passar o resto de nossa vida em paz e no arrependimento, peçamos ao Senhor.

Coro: Concede-nos Senhor.

Diácono: Que nossa vida tenha um fim cristão, irrepreensível, pacífico e sem sofrimento, por uma sentença favorável perante o temível tribunal de Cristo, peçamos ao Senhor.

Coro: Concede-nos Senhor.

Diácono: Suplicando a união da fé e a participação do Espírito Santo, encomendemo-nos mutuamente uns aos outros e toda a nossa vida a Cristo Deus.

Coro: A Ti, ó Senhor.

Sacerdote: E concede-nos, Senhor, que ousemos com toda confiança e sem condenação invocar a Ti, ó Deus Pai Celestial, e dizer-Te:

Pai Nosso

(coro e/ou fiéis).

PAI nosso que estás no céu, santificado seja o Teu Nome, venha a nós o Teu reino, seja feita a Tua vontade, assim na terra como no céu. O pão nosso de cada dia nos dá hoje e perdoa-nos as nossas dívidas, assim como nós perdoamos aos nossos devedores, e não nos deixes cair em tentação, mas livra-nos do maligno.

Sacerdote: Pois Teu é o reino, o poder e a glória, Pai,Filho e Espírito Santo, agora e sempre e pelos séculos dos séculos.

Coro: Amém

Sacerdote: Paz a Todos.

Coro: E a teu espírito.

Diácono: Inclinai vossas cabeças ao Senhor.

Coro: A Ti, ó Senhor.

Sacerdote: Pela graça, misericórdia e amor de Teu Filho Unigênito, com o qual És bendito, juntamente com o Teu Santíssimo Bom e Vivificante Espírito, agora e sempre e pelos séculos dos séculos.

Coro: Amém.

Diácono: Estejamos atentos.

Sacerdote: O que é Santo, aos Santos.

Coro: O único Santo, o único Senhor, Jesus Cristo, na Glória de Deus Pai. Amém.

O coro canta, então, a antífona da comunhão, bem como outros hinos, de acordo com o dia ou a festa da Igreja. Neste momento o celebrante comunga no altar e prepara a comunhão para os fiéis.

Os fiéis, que se preparam para comungar os Preciosos Corpo e Sangue de nosso Senhor Jesus Cristo, dirigem-se para perto do altar, beijam a imagem no meio da Igreja, fazem uma inclinação de cabeça aos fiéis presentes, pedindo-lhes perdão e ficam à espera da comunhão com toda fé e devoção, tendo a mente completamente voltada à misericórdia de Deus, orando em silêncio.

Comunhão

Abrem-se as Portas Reais e o sacerdote traz o Cálice Sagrado dizendo:

Sacerdote: Com fé e temor de Deus, aproximai-vos.

Coro: Bendito seja o que vem em nome do Senhor, o Senhor é Deus e se manifestou a nós.

Sacerdote: Creio, Senhor, e confesso que em verdade Tu És Cristo, Filho de Deus vivo e que vieste ao mundo para salvar os pecadores, do qual eu sou o primeiro. Creio ainda que este é o Teu Puríssimo Corpo e que este é Teu Próprio e Precioso Sangue. Suplico-Te, pois, tem misericórdia de mim e perdoa-me as minhas faltas voluntárias e involuntárias, que cometi por palavras ou ações, com conhecimento ou por ignorância e concede-me, sem condenação, receber Teus puríssimos Mistérios para a remissão dos pecados e para a vida eterna. Amém.

De Tua ceia mística, aceita-me hoje como participante, ó filho de Deus pois não revelarei Teu Mistério aos Teus inimigos,

Nem Te darei o beijo como Judas, mas como o ladrão me confesso: lembra-Te de mim, Senhor, no Teu reino, Que não seja para Teu juízo ou condenação a recepção de Teus Santos Mistérios, Senhor, mas para a cura da alma e do corpo. Amem.

Coro: Recebei o Corpo de Cristo, bebei da Fonte da Vida.

Quando termina a comunhão, o coro canta:

Coro: Aleluia, Aleluia, Aleluia.

O sacerdote coloca o cálice no altar e, voltando-se para o povo, os abençoa e diz:

Sacerdote: Salva, ó Deus, o Teu povo e abençoa a Tua herança.

Coro: Vimos a Luz Verdadeira, recebemos o Espírito Celestial, encontramos a verdadeira fé, adoramos a Trindade indivisível: Ela nos salvou.

O sacerdote, após incensar os Sagrados Dons, toma-Os nas mãos e voltando-se para o povo, diz:

Sacerdote: Eternamente, agora e sempre e pelos séculos dos séculos.

Coro: Amém. Que os nossos lábios, Senhor, estejam cheios de Teus louvores, para que cantemos a Tua Glória, pois concedestes participar dos Teus Santos, Divinos, Imortais e Vivificantes Mistérios. Conserva-nos na Tua Santidade, para o dia inteiro aprender a Tua verdade. Aleluia, Aleluia, Aleluia.

Diácono: Atentos. Tendo recebido os Divinos, Santos, Preciosos, Imortais, Celestiais, Vivificantes e Temíveis Mistérios, agradeçamos dignamente ao senhor.

Coro: Senhor, tem piedade.

Diácono: Protege-nos, salva-nos, tem piedade de nós e guarda-nos, ó Deus pela Tua Graça.

Coro: Senhor, tem piedade.

Diácono: Tendo pedido que este dia inteiro seja perfeito, santo, pacifico e sem pecado, encomendemo-nos mútuamente uns aos outros e toda nossa vida a Cristo Deus.

Coro:,A Ti, ó Senhor.

Sacerdote: Pois Tu és a nossa santificação e a Ti rendemos glória, Pai Filho e Espírito Santo, Agora e sempre e pelos séculos dos séculos.

Coro: Amém.

Sacerdote: Saiamos em paz.

Coro: Em nome do Senhor.

Diácono: Oremos ao Senhor.

Coro: Senhor, tem piedade.

Sacerdote: Senhor, Tu que abençoas os que Te bendizem a santificas os que em Ti confiam, Salva o Teu povo e abençoa a Tua herança, guarda a plenitude da Tua Igreja, santifica os que amam a magnificência da Tua Casa. Glorifica-os com o Teu divino poder e não nos abandone, nós que confiamos em Ti. Dá a paz ao Teu mundo, às Tuas Igrejas, aos sacerdotes e a todo Teu povo. Porque toda boa dádiva e todo dom perfeito vem do alto, procedente de Ti, ó Pai das luzes, e a Ti rendemos glória, ação de graças e adoraçao, Pai, Filho e Espírito Santo, agora e sempre e pelos séculos dos séculos.

Coro: Amém. Bendito seja o nome do Senhor de agora e por toda a eternidade (três vezes).

Sacerdote: A benção do Senhor esteja sobre vós pela Sua graça e Seu amor pela humanidade, a todo o momento, pelos séculos dos séculos.

Coro: Amém.

Sacerdote: Glória a Ti, Cristo Deus, esperança nossa, glória a Ti.

Coro: Glória ao Pai, ao Filho e ao Espírito Santo, agora e sempre e pelos séculos dos séculos. Amém.

Coro: Senhor, tem piedade. (três vezes). Abençoai.

Sacerdote: Que Cristo, nosso verdadeiro Deus ressuscitado dos mortos, pelas orações de Sua Puríssima Mãe, dos santos gloriosos e ilustres Apóstolos, do nosso Pai entre os Santos, João Chrisóstomo, Arcebispo de Constantinopla, dos Santos (…), dos Santos justos antepassados de Deus, Joaquim e Ana e de todos os santos, tenha piedade de nós e nos salve, pois Ele é infinitamente bom e benevolente.

Coro: Amém.

Estas palavras da bênção final variam de acordo com o dia da semana e a festa.

Os fiéis aproximam-se do celebrante e, um a um, beijam a Cruz e recebem o pão bento.

*** *** ***

Orações de Agradecimento

Depois da Comunhão.

Sacerdote: Glória a Ti, ó Deus (três vezes).

Primeira Oração

Agradeço-Te, Senhor meu Deus, por não teres rejeitado a mim pecador, mas por permitir-me ser participante de Teus Santos Mistérios.

Agradeço-Te por me ter permitido, embora indigno, receber os Teus Puríssimos Dons Celestiais. Porém, Senhor Benevolente, que morreste e ressuscitaste por nossa causa, e nos destes estes temíveis e Vivificantes Mistérios para o bem e a santificação de nossas almas e corpos,concede para que em mim eles sejam para a cura do corpo e da alma, para a libertação de todo inimigo, para a iluminação dos olhos do meu coração, para a paz das minhas forças espirituais, para uma fé inquebrável, para um amor sincero, para plenitude da sabedoria, cumprimento dos Teus mandamentos, aumento da Tua divina graça e ajuntar-me ao Teu reino para que, mantido por Eles na Tua Santidade, sempre me lembre da Tua graça e não viva mais para mim, mas para Ti, nosso Senhor e Benfeitor. E assim, ao partir dessa vida na esperança da vida eterna, possa alcançar o descanso esterno, onde é constante a voz dos que se rejubilam e incessante a felicidade dos que contemplam a beleza indizível de Tua face. Pois Tu és, o Cristo nosso Deus, o desejo verdadeiro e a felicidade inefável dos que Te amam, e a Ti louva toda a criação, por toda a eternidade. Amém.

Segunda Oração

De São Basílio, O Grande

Ó Cristo Deus Soberano, Rei dos séculos e Criador de todas as coisas, agradeço-Te por todos os bens que me tens dado e pela comunhão dos Teus puríssimos e vivificantes Mistérios. Rogo-Te, misericordioso e amante da humanidade, guarda-me sob Tua proteção, à sombra das Tuas asas e conceda-me, até o meu último suspiro, com consciência pura, receber dignamente os Teus Santos Dons para a remissão dos pecados e alcançar a vida eterna. Pois tu és o Pão da Vida, a Fonte da Santidade, Doador de Bens. A Ti rendemos glória, juntamente com o Pai e o Espírito Santo, agora e sempre e pelos séculos dos séculos.

Terceira Oração

De São Simeão Metafrastes

Por Tua vontade me deste o Teu corpo em alimento, ó fogo que consome os indignos. Não me consumas ó meu Criador, porém entra em meus membros, em todo o meu ser, no coração e na alma. Queima os espinhos de todos os meus pecados, purifica a alma, santifica os pensamentos, firma as ligaduras juntamente com os ossos. Ilumina os meus cinco sentidos, fixa todo o meu ser no Teu amor. Guarda, protege e livra-me de toda ação ou palavra destruidora da alma. Purifica-me, lava-me e adorna-me Torna-me bondoso, compreensivo e iluminado. Faça-me morada somente de Teu Espírito e nunca do pecado. Que esta Tua casa, pela entrada da comunhão, fuja de todo o mal e de todo o vício, como do fogo. Apresento diante de ti as orações de todos os santos, das potestades.

Angelicais, do Teu precursor, dos sábios apóstolos, juntamente com Tua pura e Imaculada Mãe, cujas preces ó Cristo meu, aceita com compaixão e faz deste teu servo um filho de luz. Somente Tu trazes, ó bondoso, a santidade e a luz às nossas almas e, diariamente nós Te rendemos glória, que a Ti é devida como Deus e Senhor.

Quarta Oração

Que o Teu Santo Corpo seja para a minha vida eterna, ó Senhor Jesus Cristo, nosso Deus, e o Teu precioso Sangue para a remissão dos pecados. Que seja este agradecimento para minha alegria, saúde e satisfação e no dia do Teu terrível segundo advento permita-me ficar à mão direita da Tua glória, pelas orações de Tua Mãe puríssima e de todos os santos.

Quinta Oração

Santíssima Soberana, Mãe de Deus, luz de minha alma obscurecida, minha esperança, meu abrigo, meu refúgio, minha consolação e alegria: agradeçoTe por teres permitido que eu, embora indigno, recebesse o puríssimo Corpo e preciosíssimo Sangue de Teu Filho. Tu, de quem nasceu a Verdadeira Luz, ilumina os olhos da sabedoria de meu coração. Tendo dado nascimento à Fonte da Imortalidade, renova minha vida, morta pelo pecado. Bondosa Mãe de Deus misericordioso, tem misericórdia de mim e dá-me humildade em meus pensamentos, coração contrito, devoção e liberdade à minha mente escravizada. Torna-me digno, até o meu último suspiro, de receber sem condenação a santidade destes puríssimos Sacramentos, para a cura da alma e do corpo. E dá-me lágrimas de arrependimento e confissão, para que eu possa louvar-Te e glorificar-Te todos os dias de minha vida, porque Tu és bendita e gloriosa por todos os séculos. Amém.

Agora, Senhor, deixa ir em paz o Teu servo, segundo a Tua palavra. Porque os meus olhos viram a Tua salvação que preparaste ante a face de todas as nações. Luz para iluminação dos povos e glória de Teu povo Israel.

Santo Deus, Santo Forte, Santo Imortal, tem piedade de nós (três vezes).

Glória ao Pai, ao Filho e ao Espírito Santo, agora e sempre e pelos séculos dos séculos. Amém.

Santíssima Trindade, tem piedade de nós; Senhor, purifica-nos de nossos pecados; Soberano, perdoa as nossas transgressões. Santo, visita-nos e cura nossas fraquezas, por Teu santo nome.

Senhor, tem piedade (três vezes).

Glória ao Pai, ao Filho e ao Espírito Santo, agora e sempre e pelos séculos dos séculos.

Pai nosso que está no céu, santificado seja o Teu nome, venha a nós o Teu reino, seja feita a tua vontade, assim na terra como no céu. O pão nosso de cada dia nos dá hoje e perdoa-nos as nossas dívidas, assim como nós perdoamos aos nossos devedores e não nos deixes cair em tentação, mas livra-nos do mal.

Sacerdote: Pois Teu é o reino, o poder e a glória, Pai, Filho e Espírito Santo, agora e sempre e pelos séculos dos séculos

Leitor: Amém.

De Teus lábios, como iluminação do fogo, brilhou a graça que iluminou o mundo. Não procurou para o mundo tesouros da avareza, mas mostrou-nos a altura da humildade. Ó Pai João Chrisóstomo, cujas palavras nos instruirão, roga ao verbo Cristo Deus pela salvação de nossas almas.

Glória ao Pai, ao Filho e ao Espírito Santo. Do céu recebeste a graça Divina e por Teus lábios ensinas a todos a adorar o único Deus na Trindade, ó João Chrisóstomo, Santo e Bem Aventurado, dignamente Te louvamos, Tu és nosso mestre e nos revelas as coisas divinas.

Agora e sempre e pelos séculos dos séculos. Amém. Firme Protetora dos Cristãos, constantemente intercedendo junto ao Criador, não desprezes o apelo dos pecadores mas, na tua bondade, ajuda-nos,a nós que confiantemente clamamos por Ti. Sê solicita em ouvir as nossas petições, pronta em defender-nos, ó Mãe de Deus, que sempre protege aqueles que Te veneram.

Senhor, tem piedade. (12 vezes).

Mais honorável que os querubins e incomparavelmente mais gloriosa que os Serafins, que ao verbo de Deus deste nascimento sem mácula: És verdadeiramente a Mãe de Deus e nós Te exaltamos.

Glória ao Pai, ao filho e ao Espírito Santo agora e sempre e pelos séculos dos séculos. Amém. Senhor, tem piedade, (3 vezes). Abençoai.

Sacerdote: Que Cristo, nosso verdadeiro Deus ressuscitado dos mortos, pelas orações de Sua Puríssima Mãe, de nosso Pai São João Chrisóstomo, Arcebispo de Constantinopla e de todos os Santos, tenha piedade de nós e nos salve,pois Ele é infinitamente bom e nos ama.

Leitor: Amém.

Rua Paratiquara, 151 – Vila Alpina

Cep: 03209-040 – São Paulo – Brasil

Copyright

Direitos Autorais Reservados

Tradução

Reverendo Arcipreste George Petrenko

Editoração E Revisão

Ana Berenice M. Baranov

Apresentação

São Paulo, Outubro De 1997.

 

(divina_liturgia.doc, 08-05-99)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Goddelijke liturgie van Joh Chrysostomos in het ROEMEENS

 

 

DUMNEZEIASCA LITURGHIE

a sfântului IOAN GURĂ DE AUR

Arhiepiscopul Constantinopolului

Liturghia Catehumenilor

Sfintele uşi sunt deschise şi perdeaua ridicată. Diaconul, stând în faţa uşilor împărăteşti zice cu glas mare:

Diaconul: Binecuvântează, părinte.

Preotul, având capul descoperit, ia Sfânta Evanghelie cu amândouă mâinile, o ridică puţin şi face semnul Sfintei Cruci pe sfântul antimis, începând cu capătul de sus, apoi cu cel de jos, la stânga şi la dreapta zicând:

Preotul: Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Preotul închide sfintele uşi, iar diaconul zice ectenia mare. Dacă nu este diacon o zice preotul din altar.

Ectenia Mare

Diaconul: Cu pace Domnului să ne rugăm.

În timpul ecteniei mari strana răspunde după fiecare ectenie de cerere.

Strana: Doamne miluieşte.

Diaconul: Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm.

Pentru pacea a toată lumea, pentru bună starea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm.

Pentru sfântă biserica aceasta şi pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu intră într-însa, Domnului să ne rugăm.

Pentru Prea Fericitul Părintele nostru (N) Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pentru (Înalt-) Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul (şi Mitropolitul) nostru (N), pentru cinstita preoţime şi cea întru Hristos diaconime, şi pentru tot clerul şi poporul, Domnului să ne rugăm.

Pentru (aici se pomeneşte Cârmuirea ţării, după îndrumările Sfântului Sinod), Domnului să ne rugăm.

Pentru sfânt locaşul acesta, ţara aceasta şi pentru toate oraşele şi satele şi pentru cei ce cu credinţă locuiesc într-însele, Domnului să ne rugăm.

Pentru buna-întocmire a văzduhului, pentru îmbelşugarea roadelor pământului şi pen tru vremuri paşnice, Domnului să ne rugăm.

Pentru cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer, pentru cei bolnavi, pentru cei ce se ostenesc, pentru cei robiţi şi pentru mântuirea lor, Domnului să ne rugăm.

Aici se pot adăuga şi alte ectenii pentru felurite cereri.

Pentru ca să fim izbăviţi noi, de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului să ne rugăm.

Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău.

Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim.

Când strana cântă Preasfântă Născătoare…, preotul zice încet rugăciunea antifonului întâi.

Strana: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi.

Diaconul: Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.

Strana: Ţie, Doamne.

Rugăciunea Antifonului întâi

Preotul: Doamne Dumnezeul nostru, a Cărui stăpânire este neasemănată şi slavă neajunsă, a Cărui milă este nemăsurată şi iubire de oameni negrăită, Însuţi Stăpâne, după milostivirea Ta, caută spre noi şi spre sfântă biserica aceasta, şi fă bogate milele Tale şi îndurările Tale cu noi şi cu cei ce se roagă împreună cu noi.

Cu glas tare, preotul zice ecfonisul:

Preotul: Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin.

Strana cântă acum antifonul întâi. La încheierea antifonului, diaconul stă din nou înaintea sfintelor uşi, îşi ridică orarul şi zice ectenia mică.

Ectenia Mică

Diaconul: Iară şi iară cu pace, Domnului să ne rugăm.

Strana: Doamne, miluieşte.

Diaconul: Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte, pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău.

Strana: Doamne miluieşte.

Diaconul: Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim.

Când strana cântă Preasfântă Născătoare…, preotul zice încet rugăciunea antifonului îal doilea.

Strana: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi

Diaconul: Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.

Strana: Ţie, Doamne.

Rugăciunea Antifonului al doilea

Preotul: Doamne Dumnezeul nostru, mântuieşte poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta; plinirea Bisericii Tale o păzeşte, sfinţeşte pe cei ce iubesc podoaba casei Tale, Tu pe aceştia îi prea măreşte cu dumnezeiască puterea Ta şi nu ne lăsa pe noi, cei ce nădăjduim întru Tine.

Cu glas tare preotul zice ecfonisul.

Preotul: Că a Ta este stăpânirea şi a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin.

Strana cântă acum antifonul al doilea. La încheierea antifonului, diaconul stă iarăşi în faţa icoanei Născătoarei de Dumnezeu, ridică orarul şi zice ectenia mică.

Ectenia Mică

Diaconul: Iară şi iară cu pace, Domnului să ne rugăm.

Strana: Doamne, miluieşte

Diaconul: Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte, pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău.

Strana: Doamne miluieşte.

Diaconul: Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim.

Când diaconul intră în altar pe uşa dinspre miazăzi, stă la locul său la sfânta masă şi se înclină în faţă preotului, în timp ce preotul zice rugăciunea antifonului al treilea.

Strana: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi

Diaconul: Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.

Strana: Ţie, Doamne.

Rugăciunea Antifonului al Treilea

Preotul: Cel ce ne-ai dăruit nouă aceste rugăciuni obşteşti şi împreună-glăsuite, Cel ce şi la doi şi la trei, care se unesc în numele Tău, ai făgăduit să le împlineşti cererile, Însuţi, şi acum, plineşte cererile cele de folos ale robilor Tăi dându-ne nouă, în veacul de acum, cunoştinţa adevărului Tău, şi în cel ce va să fie, viaţă veşnică dăruindu-ne.

Cu glas tare, preotul zice ecfonisul:

Preotul: Că bun şi iubitor de oameni eşti şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin.

În timp ce strana cântă antifonul al treilea sau Fericirile, preotul şi diaconul fac trei închinăciuni înaintea Sfintei Mese. Preotul ridică Sfânta Evanghelie şi o dă diaconului. Diaconul merge înaintea preotului în jurul altarului. Ei ies pe uşa dinspre miazănoapte şi se opresc în mijlocul bi sericii.

Intrarea mică

Diaconul, stând în mijlocul bisericii, în faţa preotului şi puţin în dreapta sa, zice:

Diaconul: Domnului să ne rugăm. Doamne miluieşte.

Preotul zice Rugăciunea Intrării:

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai aşezat în ceruri cetele şi oştile înge rilor şi ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor îngeri, care slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta. Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închi nă ciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

După rugăciune, diaconul, ţinând orarul în mâna dreaptă, arată către răsărit cu mâna dreaptă şi zice:

Diaconul: Binecuvântează, părinte, sfânta intrare.

Preotul, binecuvântând către sfântul altar, zice încet:

Preotul: Binecuvântată este intrarea sfinţilor Tăi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Ei se închină de două ori. Diaconul îi dă Sfânta Evanghelie preotului să o sărute. Amândoi mai fac o închinăciune. Dacă însă în biserică este arhiereu (sau la mănăstire, stareţ), ei îl înlocuiesc pe preot şi diaconul duce Sfânta Evanghelie celui mai mare să o sărute, sărutând şi el mâna acestuia. După ce se termină cântarea, diaconul, stând înaintea sfintelor uşi, înalţă Sfânta Evanghelie cu icoana Învierii spre popor şi zice:

Diaconul: Înţelepciune, drepţi!

Diaconul intră în sfântul altar prin sfintele uşi. Preotul se pleacă către străni, intră în altar şi, luând Sfânta Evanghelie, o aşează pe Sfânta Masă.

Strana: Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos. Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu,

(Duminica) Cel ce ai înviat din morţi, pe noi, cei ce-Ţi cântăm Ţie: Aliluia.

(în zilele săptămânii) Cel ce eşti minunat întru sfinţi…

La praznicile împărăteşti, în loc de Veniţi să ne închinăm…, se cântă stihurile speciale.

După această cântare se cântă troparele şi condacele potri vite.

După ce se cântă condacele, diaconul, stând între sfintele uşi, cu faţa către credincioşi şi, ţinând orarul în mâna dreaptă, zice:

Diaconul: Domnului să ne rugăm.

Şi întorcându-se în dreapta preotului îşi pleacă capul către acesta.

Strana: Doamne miluieşte.

Diaconul zice cu glas încet către preot:

Diaconul: Binecuvântează, părinte, vremea cântării celei întreit-sfinte.

Preotul îl binecuvântează pe cap zicând:

Preotul: Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea, – (Pauză)

La sărbătorile mai însemnate şi mai cu seamă când slujba se face în sobor, preotul se opreşte după cuvintele : … acum şi pururea, iar diaconul se apropie de sfintele uşi şi arătând cu orarul către icoana Mântuitorului, zice:

Diaconul: Doamne, mântuieşte pe cei binecredincioşi.

Cei care se află în altar cântă zicând aceleaşi cuvinte.

Diaconul: Doamne, mântuieşte pe cei binecredincioşi (de două ori)

De fiecare dată, strana răspunde cu aceleaşi cuvinte.

Diaconul: Şi ne auzi pe noi.

Este de asemenea obiceiul ca cei din altar să cânte Şi ne auzi pe noi.

După aceasta, diaconul, cu glas mare şi înălţând orarul, zice:

Diaconul: Şi în vecii vecilor.

Când slujeşte preotul singur, zice el însuşi: Doamne, mântuieşte pe cei binecredincioşi. Apoi el cântă singur: Şi ne auzi pe noi, după care zice: Şi în vecii vecilor.

Strana: Amin.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

În zilele de praznic, se poate zice şi altă cântare.

În timpul acestei cântări, preotul citeşte în taină:

Rugăciunea Cântării celei Întreit-sfinte

Preotul: Dumnezeule cel sfânt, Care întru sfinţi Te odihneşti, Cel ce cu glas întreit-sfânt eşti lăudat de serafimi şi slăvit de heruvimi şi de toată puterea cerească închinat; Cel ce dintru nefiinţă întru fiinţă ai adus toate; Care ai zidit pe om după chipul şi asemănarea Ta şi cu tot harul Tău l-ai împodobit; Cel ce dai înţelepciune şi pricepere celui ce cere, şi nu treci cu vederea pe cel ce greşeşte, ci pui pocăinţa spre mântuire; Care ne-ai învrednicit pe noi, smeriţii şi nevrednicii robii Tăi, şi în ceasul acesta, a sta înaintea slavei sfântului Tău jertfelnic şi a-Ţi aduce datorita închinare şi preaslăvire: Însuţi Stăpâne, primeşte şi din gurile noastre, ale păcătoşilor, întreit-sfânta cântare şi ne cercetează pe noi întru bunătatea Ta. Iartă-ne nouă toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie; sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre şi ne dă nouă să slujim Ţie cu cuvioşie în toate zilele vieţii noastre. Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor care din veac au bine-plăcut Ţie. Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preotul şi diaconul se închină înaintea Sfintei Mese de fiecare dată când se cântă Sfinte Dumnezeule…

La SlavăŞi acum…, diaconul, de la locul lui, arătând cu orarul spre proscomidiar, zice către preot:

Diaconul: Porunceşte, părinte.

Preotul merge la proscomidiar îşi pleacă capul şi zice:

Preotul: Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului.

Apoi diaconul arată către scaunul de sus şi zice:

Diaconul: Binecuvântează, părinte, scaunul cel de sus.

Diaconul rămâne în dreptul colţului sfintei mese. Preotul, se întoarce către Sfânta Masă, apoi merge către scaunul cel de sus, zicând:

Preotul: Binecuvântat eşti pe scaunul slavei împărăţiei Tale, Cel ce şezi pe heruvimi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preotul stă cu faţa către credincioşi în dreapta scaunului de sus, locul din mijloc fiind rezervat episcopului.

După SlavăŞi acum…, diaconul stând între sfintele uşi zice:

Diaconul: Puternic.

Şi strana cântă Sfinte Dumnezeule….

Apostolul

După plinirea Cântării celei întreit-sfinte, diaconul venind între sfintele uşi, cu faţa spre credincioşi, zice:

Diaconul: Să luăm aminte.

Preotul: Pace tuturor.

Cititorul: Şi duhului tău.

Clericii merg şi stau înaintea scaunului înalt.

Cititorul stă în mijlocul bisericii cu faţa la altar şi cântă prochimenul Apostolului. Apoi diaconul zice:

Diaconul: Înţelepciune.

Şi citeţul: Din Epistola către…

Diaconul: Să luăm aminte.

Cititorul, cu faţa la altar, citeşte Epistola.

Diaconul ia cădelniţa cu tămâie şi vine către preot pentru a primi binecuvântarea , apoi cădeşte Sfânta Masă împrejur şi în sfântul altar şi pe preot, apoi iese din altar şi cădeşte după rânduială icoanele, jeţul arhieresc, strănile, pe citeţ şi, din mijlocul bisericii, pe ceilalţi credincioşi. Apoi, intră în sfântul altar, cădind.

Evanghelia

Întorcându-se către Sfânta Masă, preotul citeşte încetişor rugăciunea dinaintea Evangheliei.

Preotul: Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri. Pune în noi şi frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, vieţuire duhov nicească să petrecem, cugetând şi făcând toate cele ce sunt spre bună-plăcerea Ta. Că Tu eşti luminarea sufle te lor şi a trupurilor noastre, Hristoase Dumneze ule şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Diaconul, isprăvind de cădit, pune cădelniţa la locul ei, se apropie de preot şi primeşte de la el Sfânta Evanghelie şi, închinându-se înaintea Sfintei Evanghelii, o ia cu amândouă mâinile şi pune capătul orarului peste ea.

După citirea Apostolului, preotul stă între sfintele uşi cu faţa spre credincioşi şi zice:

Preotul: Pace ţie, cititorule.

Citeţul: Şi duhului tău

Strana: Aliluia! Aliluia! Aliluia!

Diaconul iese cu Sfânta Evanghelie prin sfintele uşi. Înaintea lui merg doi purtători cu sfeşnice cu lumânări; diaconul zice:

Diaconul: Binecuvântează, părinte, pe binevestitorul Sfântului Apostol şi Evanghelist (N)

Preotul, binecuvântându-l, zice:

Preotul: Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului, întru tot lăudatului Apostol şi Evanghelist (N) săţi dea ţie, celui ce binevesteşti, cuvânt cu putere multă, spre plinirea Evangheliei iubitului Său Fiu, a Domnului nostru Iisus Hristos.

Diaconul: Amin.

În zilele săptămânii, preotul binecuvântează pe diacon în taină.

După aceasta, diaconul (sau preotul dacă nu este diacon) stă între sfintele uşi cu faţa către credincioşi, şi zice:

Diaconul: Înţelepciune, drepţi, să ascultăm Sfânta Evanghelie.

Preotul: Pace tuturor!

Preotul stă între sfintele uşi, cât timp diaconul citeşte din Sfânta Evanghelie.

Strana: Şi duhului tău.

Diaconul: Din Sfânta Evanghelie de la (N) citire.

Strana: Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie.

Preotul sau diaconul al doilea zice:

Preotul: Să luăm aminte.

Dacă nu este diacon, preotul citeşte Sfânta Evanghelie, dintre sfintele uşi, având de-a dreapta şi de-a stânga câte un sfeşnic cu lumânare aprinsă.

După citirea Sfintei Evanghelii, diaconul îndreaptă cartea către preot care zice::

Preotul: Pace ţie, celui ce ai binevestit.

Strana: Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie.

Preotul, primind Sfânta Evanghelie de la diacon, o sărută şi-i binecuvântează pe credincioşi cu ea în semnul crucii după care o aşează pe Sfânta Masă deasupra sfântului antimis.

După citirea textului Evangheliei, urmează de obicei tâlcuirea ei (predica).

După predică, dacă se ţine acum, se închid sfintele uşi, iar diaconul stând în faţa sfintelor uşi, în mijlocul bisericii, zice:

Ectenia cererii stăruitoare

Diaconul: Să zicem toţi, din tot sufletul şi din tot cugetul nostru să zicem.

Strana: Doamne miluieşte.

Diaconul: Doamne, Atotstăpânitorule, Dumnezeul părinţilor noştri, rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte.

Strana: Doamne miluieşte.

Diaconul: Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte.

Strana: Doamne miluieşte (de 3 ori).

În acest timp, preotul zice în taină Rugăciunea cererii stăruitoare.

Diaconul sau, dacă nu este diacon, preotul, zice:

Diaconul: Încă ne rugăm pentru Prea Fericitul Părintele nostru (N), Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şpentru (Înalt-) Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul (şi Mitropolitul) nostru (N)ţ, şi pentru toţi fraţii noştri întru Hristos.

Încă ne rugăm (aici se pomeneşte Cârmuirea tării, după îndrumările Sfântului Sinod), pentru sănătatea şi mântuirea lor.

Încă ne rugăm pentru fraţii noştri: preoţi, ieromonahi, ierodiaconi, diaconi, monahi şi monahii şi pentru toţi cei întru Hristos fraţi ai noştri.

Încă ne rugăm pentru fericiţii şi pururea pomeniţii ctitori ai sfânt locaşului acestuia şi pentru toţi cei mai dinainte adormiţi părinţi şi fraţi ai noştri dreptmăritori creştini, care odihnesc aici şi pretutindeni.

Încă ne rugăm pentru mila, viaţa, pacea, sănătatea, mântuirea, cercetarea, lăsarea şi iertarea păcatelor robilor lui Dumnezeu enoriaşi, ctitori şi binefăcători ai sfântului locaşului acestuia.

Aici se pot pune ectenii pentru diferite cereri.

Încă ne rugăm pentru cei ce aduc daruri şi fac bine în sfânta şi întru tot cinstită bise rica aceasta, pentru cei ce se ostenesc, pentru cei ce cântă şi pentru poporul ce stă înainte şi aşteaptă de la Tine mare şi multă milă.

Rugăciunea cererii stăruitoare

Preotul: Doamne Dumnezeul nostru, primeşte această rugăciune stăruitoare de la robii Tăi şi ne miluieşte pe noi, după mulţimea milei Tale, şi trimite îndurările Tale peste noi şi peste tot poporul Tău, care aşteaptă de la Tine mare şi multă milă.

Preotul: Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin.

*

* *

Ectenia pentru pomenirea morţilor

Acum se poate zice ectenia pentru cei chemaţi, potrivit cerinţelor parohiei. De obicei nu se zice în zilele de duminică, în sărbătoarea Învierii sau în zilele de sărbătoare:

Diaconul: Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte.

Strana: Doamne miluieşte. (de 3 ori)

Diaconul: Încă ne rugăm pentru odihna sufletelor adormiţilor robilor lui Dumnezeu (N), şi pentru ca să li se ierte lor toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie.

Strana: Doamne miluieşte. (de trei ori)

Diaconul: Ca Domnul Dumnezeu să aşeze sufletele lor unde drepţii se odihnesc.

Strana: Doamne miluieşte. (de trei ori)

Diaconul: Mila lui Dumnezeu, împărăţia cerului şi iertarea păcatelor lor, de la Hristos, Împăratul cel fără de moarte şi Dumnezeul nostru, să cerem.

Strana: Dă Doamne.

Diaconul: Domnului să ne rugăm.

Strana: Doamne miluieşte.

Preotul: Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Care ai călcat moartea şi pe diavolul l-ai surpat şi ai dăruit viaţă lumii Tale, Însuţi Doamne, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi (N), în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. Şi orice greşeală au săvârşit ei cu cuvântul, cu lucrul, sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, iartă-le lor. Că nu este om, care să fie viu şi să nu greşească; numai Tu singur eşti fără de păcat; dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău, adevărul.

Diaconul: Domnului să ne rugăm.

Preotul: Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna robilor Tăi (N), Hristoase, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin.

Diaconul, sau dacă nu este diacon, preotul:

Diaconul: Întru fericita adormire, veşnică odihnă dă, Doamne, sufletelor adormiţilor robilor Tăi, celor ce s-au pomenit acum, şi le fă lor veşnică pomenire.

Şi se cântă, în altar o dată, apoi la străni de două ori: Veşnică pomenire.

Strana: Veşnică pomenire.

Ectenia pentru cei chemaţi

Preotul începe să desfacă sfântul antimis. Totuşi Ectenia şi Rugăciunea pentru cei chemaţi pot fi omise în unele situaţii. În acest caz antimisul se desface la zicerea Ecteniei Cererii Stăruitoare, înaintea ecfonisului. Dacă se omite Ectenia pentru cei chemaţi, diaconul zice acum Ectenia pentru credincioşi.

Diaconul: Rugaţi-vă cei chemaţi, Domnului.

Preotul desface partea din stânga sa.

Strana: Doamne miluieşte.

Diaconul: Cei credincioşi, pentru cei chemaţi să ne rugăm, ca Domnul să-i miluiască pe dânşii.

Preotul desface partea din dreapta sa.

Strana: Doamne miluieşte.

Diaconul: Să-i înveţe pe dânşii cuvântul adevărului .

Preotul desface partea de jos.

Strana: Doamne miluieşte.

Diaconul: Să le descopere lor Evanghelia dreptăţii.

Preotul desface pertea de sus.

Strana: Doamne miluieşte.

Apoi preotul începe să şteargă cu buretele sfântul antimis, din toate părţile, spre îndoitura din dreapta.

Diaconul: Să-i unească pe dânşii cu Sfânta Sa sobornicescă şi apostolească Biserică.

Strana: Doamne miluieşte.

Diaconul: Mântuieşte, miluieşte, apără şi-i păzeşte pe dânşii, Dumnezeule, cu harul Tău.

Strana: Doamne miluieşte.

Diaconul: Cei chemaţi, capetele voastre Domnului să le plecaţi.

Strana: Ţie, Doamne.

Rugăciunea pentru cei chemaţi

Preotul citeşte în taină:

Preotul: Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce întru cele de sus locuieşti şi spre cei smeriţi priveşti, Care ai trimis mântuire neamului omenesc pe Unul-Născut Fiul Tău şi Dumnezeu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, caută spre robii Tăi cei chemaţi, care şi-au plecat grumajii înaintea Ta, şi-i învredniceşte pe dânşii, la vremea potrivită, de baia naşterii celei de a doua, de iertarea păcatelor şi de veşmântul nestricăciunii; uneşte-i pe dânşii cu sfânta Ta sobornicească şi apostolească Biserică şi-i numără pe dânşii cu turma Ta cea aleasă.

Preotul zice ecfonisul în timp ce însemnează cruciş cu buretele deasupra sfântului antimis. Apoi îl sărută şi îl pune la locul lui, sus în dreapta antimisului.

Preotul: Ca şi aceştia împreună cu noi să slăvească preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin.

Diaconul zice din mijlocul bisericii:

Diaconul: Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi.

Iar de este un al doilea diacon, zice şi acesta, dintre sfintele uşi:

Cei chemaţi, ieşiţi.

Apoi iarăşi diaconul, din mijlocul bisericii:

Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi.

Diaconul, dintre sfintele uşi:

Ca nimeni dintre cei chemaţi (să nu rămână).

Dacă este numai un singur diacon, ori de slujeşte preotul singur, preotul zice tot dialogul:

Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi.

Cei chemaţi, ieşiţi.

Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi.

Ca nimeni dintre cei chemaţi (să nu rămână).

Liturghia CredincioŞilor

Prima ectenie pentru credincioşi

Diaconul, din mijlocul bisericii, zice:

Diaconul: Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm.

Strana: Doamne miluieşte.

Se închide perdeaua de la sfintele uşi. Strana cântă din nou:

Strana: Doamne miluieşte.

Preotul citeşte în taină Prima rugăciune pentru credincioşi

Diaconul: Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău.

Strana: Doamne miluieşte.

Rugăciunea întâi pentru credincioşi

Preotul: Mulţumim Ţie, Doamne, Dumnezeul Puterilor, Care ne-ai învrednicit pe noi a sta şi acum înaintea sfântului Tău jertfelnic şi a cădea la îndurările Tale, pentru păcatele noastre şi pentru păcatele cele din neştiinţă ale poporului. Primeşte Dumnezeule, rugăciunea noastră; fă-ne să fim vrednici a-Ţi aduce rugăciuni, cereri şi jertfe fără de sânge pentru tot poporul Tău; şi ne învredniceşte pe noi, pe care ne-ai pus întru această slujbă a Ta, cu puterea Duhului Tău celui Sfânt, ca fără de osândă şi fără de sminteală, întru mărturia curată a cugetului nostru, să Te chemăm pe Tine în toată vremea şi în tot locul şi, auzindu-ne pe noi, milostiv să ne fii nouă, întru mulţimea bunătăţii Tale.

Diaconul: Înţelepciune!

Preotul: Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin.

A Doua Ectenie pentru Credincioşi

Diaconul: Iară şi iară cu pace, Domnului să ne rugăm.

Strana: Doamne miluieşte. (acum şi la urmă toa rele ectenii de cerere)

Următoarele ectenii de cerere se zic numai dacă slujeşte şi un diacon. Dacă preotul slujeşte singur, el citeşte în taină a doua Rugăciune pentru credincioşi.

Diaconul: Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm.

Pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm.

Pentru sfântă biserica aceasta şi pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dum nezeu intră într-însa, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să fim noi izbăviţi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului să ne rugăm.

Dacă preotul slujeşte singur el continuă de aici.

Diaconul : Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău.

Strana: Doamne miluieşte.

Rugăciunea a doua pentru credincioşi

Preotul: Iarăşi şi de multe ori cădem la Tine şi ne rugăm Ţie, Bunule şi Iubitorule de oameni, ca privind spre rugăciunea noastră, să curăţeşti sufletele şi trupurile noastre de toată necurăţia trupului şi a duhului şi să ne dai nouă să stăm nevinovaţi şi fără de osândă înaintea sfântului Tău jertfelnic. Şi dăruieşte, Dumnezeule, şi celor ce se roagă împreună cu noi spor în viaţă, în credinţă şi în înţelegerea cea duhov nicească. Dă lor săŢi slujească totdeauna cu frică şi cu dragoste şi întru nevinovăţie şi fără osândă să se împărtăşească cu Sfintele Tale Taine şi să se învrednicească de cereasca Ta împărăţie.

Diaconul: Înţelepciune.

Diaconul intră în altar prin uşa dinspre miazănoapte.

Preotul: Ca sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziţi, Ţie slavă să înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin.

Strana cântă cântarea heruvimică până la: Ca pe împăratul…

Strana: Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească să o lepădăm.

Preotul citeşte în taină Rugăciunea din timpul cântării heruvimice:

Rugăciunea din timpul

cântării heruvimice

Preotul: Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie, sau să slujească Ţie, Împăratul slavei; căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cele cereşti. Dar, totuşi, pentru iubirea Ta de oameni cea negrăită şi nemăsurată, fără mutare şi fără schimbare Te-ai făcut om, şi Arhiereu al nostru Te-ai făcut, şi, ca un Stăpân a toate, ne-ai dat slujba sfântă a acestei jertfe liturgice şi fără sânge; că singur Tu, Doamne Dumnezeul nostru, stăpâneşti cele cereşti şi cele pământeşti, Care Te porţi pe scaunul heruvimilor, Domnul serafimilor şi Împăratul lui Israel, Cel ce singur eşti Sfânt şi întru sfinţi Te odihneşti. Deci pe Tine Te rog, Cel ce singur eşti bun şi binevoitor, caută spre mine păcătosul şi netrebnicul robul Tău, şi-mi curăţeşte sufletul şi inima de cugete viclene; şi învredniceşte-mă, cu puterea Sfântului Tău Duh, pe mine, cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoţiei, să stau înaintea sfintei Tale mese acesteia şi să jertfesc sfântul şi preacuratul Tău Trup şi scumpul Tău Sânge. Căci la Tine vin, plecându-mi grumajii mei şi mă rog Ţie: Să nu întorci faţa Ta de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi, ci binevoieşte săŢi fie aduse darurile acestea de mine păcătosul şi nevrednicul robul Tău. Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

După ce preotul a zis rugăciunea, el şi diaconul zic în taină cântarea heruvimică de trei ori, făcând câte o închinăciune la fiecare sfârşit.

Cântarea heruvimică

Preotul: Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească să o lepădăm…

Diaconul: …Ca pe Împăratul tuturor, să primim pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngereşti. Aliluia, aliluia, aliluia.

Şi de nu s-a făcut mai înainte acoperirea Cinstitelor Daruri la proscomidiar, se face acum. Se ridică apoi perdeaua şi se deschid sfintele uşi. Diaconul dă cădelniţa preotului, şi, luând o lumânare aprinsă merge înaintea preotului care tămâiază Sfânta Masă împrejur, altarul tot şi ieşind prin sfintele uşi, tămâiază icoanele şi pe credincioşi. Preotul zice în taină Psalmul 50 până la versul Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit…. Dacă este timp el poate zice şi alte tropare de umilinţă. Întorcându-se la Sfânta Masă, preotul dă cădelniţa diaconului. Amândoi fac apoi două închinăciuni înaintea Sfintei Mese, zicând:

Preotul: Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte.

După aceea preotul sărută sfântul antimis, Sfânta Cruce şi Sfânta Masă. Diaconul sărută numai Sfânta Masă. Mai fac apoi amândoi o închinăciune şi se întorc plecându-se, dintre sfintele uşi, către credincioşi. Merg după aceea la proscomidiar şi închinându-se de trei ori, zic:

Dumnezeule curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte.

Diaconul: Ridică, părinte.

Preotul, luând Aerul îl pune pe umerii diaconului, zicând:

Preotul: Ridicaţi mâinile voastre la cele sfinte şi binecuvântaţi pe Domnul.

El dă sfântul disc diaconului, care îl ţine în dreptul frunţii. Preotul însuşi ia sfântul potir. Diaconul iese înaintea preotului prin uşa dinspre miazănoapte făcând Ieşirea cu Cinstitele Daruri sau Vohodul. Dacă sunt doi diaconi, preotul pune mai întâi pe umerii celui de al doilea un Aer, dându-i apoi cădelniţa. Al doilea diacon merge înaintea diaconului întâi. Iar de slujeşte numai preotul, face el singur Vohodul, având Aerul pe umeri, potirul în mâna dreaptă şi discul în mâna stângă.

Când sunt mai mulţi preoţi şi diaconi, cel dintâi dintre preoţi, împreună cu diaconii, se pleacă către credincioşi. Apoi vin şi ceilalţi preoţi începând de la cei cu rang mai mare, care se închină după rânduială şi vin în faţa proscomidiarului, având în mâna dreaptă fiecare câte o sfântă cruce, şi, la nevoie, chiar cartea Dumnezeieştii Liturghii. Preotul care a făcut Proscomidia poartă copia şi linguriţa. Şi fac Vohodul, mergând unul după altul în urma preotului celui dintâi şi când ajung în mijlocul bisericii, se întorc cu faţa spre apus. Când nu sunt diaconi, atât sfântul disc cât şi sfântul potir se iau de către întâiul dintre preoţi.

Ieşind deci din sfântul altar, întâiul dintre diaconi zice cu glas mare:

Ieşirea cu Cinstitele Daruri

Diaconul: Pe voi pe toţi, dreptmăritorilor creştini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin. (Acum şi la următoarele ectenii de cerere)

Al doilea diacon, mergând înaintea primului diacon, se opreeşte în faţa icoanei Sfintei Fecioare. Primul dintre diaconi intra în altar şi stă în dreapta, aşteptându-l pe preot să intre cu Sfântul Potir. Când preotul intră în altar, al doilea diacon îl cădeşte şi apoi intră şi el prin uşa dinspre miazănoapte. Înainte de a intra în altar, preotul zice următoarele ectenii de cerere:

Preotul: Pe Prea Fericitul Părintele nostru (N), Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şpe (Înalt-) Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul (şi Mitropolitul) nostru (N)ţ, să-l pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa.

Pe (aici se pomeneşte Cârmuirea ţării, după îndrumările Sfântului Sinod), să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa.

Pe fraţii noştri: preoţi, ieromonahi, ierodiaconi, diaconi, monahi şi monahii şi pe toţi cei din clerul bisericesc să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru înpărăţia Sa.

Pe adormiţii întru fericire patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, Miron, Nicodim, Justinian şi Iustin, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa.

Pe fericiţii şi pururea pomeniţii ctitori ai sfântului locaşului acestuia şi pe alţi ctitori, miluitori şi făcători de bine, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa.

Pe ostaşii români căzuţi pe câmpurile de luptă pentru apărarea ţării, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa.

Pe cei ce au adus aceste daruri şi pe cei pentru care s-au adus, vii şi morţi să-i pomenască Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa.

Pe toţi cei adormiţi din neamurile noastre, strămoşi, moşi, părinţi, fraţi, surori şi pe toţi cei dintr-o rudenie cu noi, pe fiecare după numele său, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa.

Nu se citesc acum pomelnice.

Întâiul dintre preoţi zice, făcând semnul Sfintei Cruci cu potirul spre credincioşi:

Preotul: Şi pe voi pe toţi, dreptmăritorilor creştini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin.

Strana cântă mai departe cântarea heruvimică de la Ca pe Împăratul… până la sfârşit.

Strana: …Ca pe Împăratul tuturor, să primim pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngereşti. Aliluia, aliluia, aliluia.

Când preoţii intră în altar, întâiul dintre diaconi zice către preotul care duce sfântul potir:

Diaconul: Preoţia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa.

Preotul zice către diacon:

Preotul: Diaconia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Diaconul: Amin.

Şi pune sfântul potir pe antimis şi ia sfântul disc de la diacon, îl aşează pe Sfânta Masă în stânga sfântului potir, întocmai ca la proscomidiar, zicând:

Preotul: Iosif cel cu bun chip de pe lemn luând preacurat trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-l şi cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus.

În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins.

Ca un purtător de viaţă şi mai înfrumuseţat decât raiul cu adevărat şi decât toată cămara împărătească mai luminat s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre.

Se închid sfintele uşi şi perdeaua lor. Preotul ia aco-perămintele de pe sfântul disc şi de pe sfântul potir, le pune pe Sfânta Masă. După ce a luat Aerul de pe umerii diaconului, îl cădeşte, apoi îl aşează peste Cinstitele Daruri, zicând:

Preotul: Iosif cel cu bun chip de pe lemn luând preacurat trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-l şi cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus.

Luând cădelniţa, preotul cădeşte Cinstitele Daruri de trei ori, zicând:

Preotul: Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sio nului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului.

Diaconul: Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot, atunci vor pune pe altarul Tău viţei.

Preotul dă înapoi cădelniţa. Plecându-şi capul, zice către diacon:

Preotul: Pomeneşte-mă, frate şi împreună-slujitorule.

Diaconul: Preoţia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa.

Apoi diaconul îşi pleacă capul şi ţinând orarul cu trei degete ale mâinii drepte, zice:

Diaconul: Roagă-te pentru mine, părinte.

Preotul: Duhul Sfânt să vină peste tine şi puterea Celui preaînalt să te umbrească.

Diaconul: Acelaşi Duh să lucreze împreună cu noi în toate zilele vieţii noastre. Pomeneşte-mă, părinte.

Preotul îl binecuvântează pe diacon şi zice:

Diaconul: Să te pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Diaconul: Amin.

Diaconul sărută dreapta preotului, iese prin uşa dinspre miazănoapte şi mergând la locul cel obişnuit, înaintea sfintelor uşi, zice:

Diaconul: Să plinim rugăciunea noastră Domnului.

Strana: Doamne miluieşte. (Acum şi la urmă toarele ectenii de cerere)

Diaconul: Pentru Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte, Domnului să ne rugăm.

Pentru sfântă biserica aceasta şi pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu intră într-însa, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să fim izbăviţi noi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului să ne rugăm.

Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău.

După aşezarea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă, diaconul îşi urmează ectenia, în timp ce preotul zice în taină Rugăciunea punerii-înainte.

Dacă sunt mai mulţi preoţi, Sărutul Păcii poate să înceapă în timpul acestei ectenii de cerere.

Diaconul: Ziua toată desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcat, la Domnul să cerem.

Strana: Dă Doamne. (Acum şi la următoarele ectenii de cerere)

Diaconul: Înger de pace, credincios îndreptător, păzitor al sufletelor şi al trupurilor noastre, la Domnul să cerem.

Milă şi iertare de păcatele şi de greşelile noastre, la Domnul să cerem.

Cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii, la Domnul să cerem.

Cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi, la Domnul să cerem.

Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, să cerem.

Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim.

Strana: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Diaconul: Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.

Strana: Ţie, Doamne.

Rugăciunea punerii – înainte

Preotul: Doamne, Dumnezeule, Atotţiitorule, Cel ce eşti singur Sfânt, Care primeşti jertfă de laudă de la cei ce Te cheamă pe Tine cu toată inima, primeşte şi rugăciunea noastră a păcătoşilor şi o du la sfântul Tău jertfelnic; fă-ne vrednici a-Ţi aduce Ţie daruri şi jertfe duhovniceşti, pentru păcatele noastre şi pentru cele din neştiinţă ale poporului. Şi ne învredniceşte să aflăm har înaintea Ta, ca să fie bineprimită jertfa noastră şi să se sălăşluiască Duhul cel bun al harului Tău peste noi, peste aceste daruri puse înainte şi peste tot poporul Tău.

Preotul: Cu îndurările Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin.

Preotul stă cu faţa spre credincioşi şi îi binecuvântează.

Sărutul păcii

Preotul: Pace tuturor.

Strana: Şi duhului tău.

Diaconul: Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim.

Strana: Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită.

Preotul se închină de trei ori, zicând de fiecare dată:

Preotul: Iubi-Te-voi, Doamne, virtutea mea, Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu.

Imnul aceasta îl poate cânta clerul din altar, corul sau un cântăreţ.

Preotul sărută sfântul disc, sfântul potir şi marginea Sfintei Mese. Diaconul, face semnul crucii şi sărută crucea de pe orarul său.

De vor sluji mai mulţi preoţi, cel dintâi dintre preoţii împreună-slujitori, după ce s-a închinat Cinstitele Daruri, trece în partea dinspre miazăzi a altarului. Al doilea preot sărută şi el Cinstitele Daruri şi merge la cel dintâi care zice: Hristos în mijlocul nostru! Al doilea preot răspunde: Este şi va fi! Se sărută unul pe altul pe umeri şi cel dintâi zice: Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Cel de-al doilea preot trece în dreapta celui dintâi şi aşteaptă amândoi până ce ceilalţi preoţi sărută Sfintele Daruri şi vin la ei să schimbe sărutul păcii.

Dacă sunt mai mulţi diaconi, ei nu sărută Cinstitele Daruri, ci fiecare sfânta cruce de pe orarul său şi apoi unul pe altul, rostind aceleaşi cuvinte şi făcând întocmai ca şi preoţii.

Diaconul care a zis ectenia zice de la locul său cu glas tare:

Diaconul: Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte!

Se ridică perdeaua sfintelor uşi. Preotul ridică Aerul deasupra Cinstitelor Daruri şi îl clatină singur, ori cu ceilalţi preoţi împreună-slujitori, dacă sunt mai mulţi. El zice, împreună cu credincioşii, Simbolul credinţei şi după cuvintele şi a înviat a treia zi sărută Aerul şi îl aşează la o parte împreună cu celelalte acoperăminte.

Simbolul credinţei (Crezul)

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.

Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut;

Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om;

Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat;

Şi a înviat a treia zi, după Scripturi;

Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui;

Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.

Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică;

Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor;

Aştept învierea morţilor;

Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.

Pregătirea pentru Sfinţirea

Cinstitelor Daruri

Diaconul: Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace a o aduce.

Strana: Mila păcii, jertfa laudei.

Diaconul îşi face semnul crucii, intră în sfântul altar, ia un acoperământ şi apără cu evlavie Cinstitele Daruri. Se deschid sfintele uşi. Preotul, luând în mână o cruce de pe Sfânta Masă, şi stând între sfintele uşi, îi binecuvântează pe credincioşi zicând:

Preotul: Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împăr tăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi.

Strana: Şi cu duhul tău.

Preotul, înălţând Sfânta Cruce, zice tot cu faţa spre credincioşi:

Preotul: Sus să avem inimile.

Strana: Avem către Domnul.

Preotul se întoarce către icoana Mântuitorului, se pleacă şi zice:

Preotul: Să mulţumim Domnului.

Preotul se întoarce apoi la Sfânta Masă. Se închid sfintele uşi şi perdeaua.

Strana: Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimei celei de o fiinţă şi nedespărţită.

Rugăciunile de sfinţire a Cinstitelor Daruri:

Preotul: Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi mulţumi, Ţie a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale; căci Tu eşti Dumnezeu negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi acelaşi fiind: Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt. Tu din nefiinţă la fiinţă ne-ai adus pe noi, şi căzând noi, iarăşi ne-ai ridicat şi nu Te-ai depărtat, toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va să fie. Pentru toate acestea mulţumim Ţie şi Unuia-Născut Fiului Tău şi Duhului Tău celui Sfânt, pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele nearătate, ce ni s-au făcut nouă. Mulţumim Ţie şi pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deşi stau înaintea Ta mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulţi şi se rafimii cei cu câte şase aripi, care se înalţă zburând…

Diaconul, sau dacă nu este diacon, preotul face cu sfânta steluţă semnul crucii deasupra sfântului disc, atingând cu ea în cele patru părţi ale sfântului disc, când preotul zice cu glas tare:

Preotul: Cântare de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind:

Preotul sărută sfânta steluţă şi o pune deoparte.

Strana: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot! Plin este cerul şi pământul de slava Ta! Osana întru cei de sus! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!

Diaconul stă în dreapta preotului, apără Cinstitele Daruri cu un acoperământ. Preotul zice în taină:

Preotul: Cu aceste fericite Puteri şi noi, Iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm şi grăim: Sfânt eşti şi Preasfânt, Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt. Sfânt eşti şi Preasfânt şi slava Ta este plină de măreţie. Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Şi Acesta venind şi toată rânduiala cea pentru noi plinind, în noaptea întru care a fost vândut şi mai vârtos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii, luând pâinea cu sfintele şi preacuratele şi fără prihană mâinile Sale, mulţumind şi binecuvântând, sfinţind şi frângând, a dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând:

Diaconul, ţinând orarul cu trei degete de la mâna dreaptă, arată preotului sfântul disc, preotul, arătând cu dreapta Sfântul Agneţ, zice:

Preotul: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor.

Strana: Amin.

Preotul continuă, zicând în taină:

Preotul: Asemenea şi paharul după cină zicând:

Diaconul arată cu orarul sfântul potir, când preotul, arătând cu dreapta spre sfântul potir, zice:

Preotul: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor.

Strana: Amin.

Preotul continuă zicând în taină:

Preotul: Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta, şi de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire.

Diaconul pune acoperământul deoparte şi stând în faţa Sfântei Mese ia sfântul disc cu mâna dreaptă, şi sfântul potir cu cea stângă, cu mâna dreaptă peste cea stângă în chip de cruce, le înalţă deasupra sfântului antimis la Ţie Ţi-aducem…, coborându-le, face semnul crucii cu ele deasupra antimisului, în timp ce preotul zice:

Dacă nu este diacon, preotul face el cele de mai sus.

Preotul: Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate.

Strana: Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeul nostru.

În timpul acestei cântări preotul şi diaconul se închină de trei ori înaintea Sfintei Mese, zicând:

Clericii: Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte.

Apoi preotul ridicându-şi mâinile zice troparul Ceasului al III-lea:

Preotul: Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie.

Diaconul: Stih 1: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.

Preotul şi diaconul se pleacă din nou şi preotul, ridicându-şi mâinile, zice:

Preotul: Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie.

Diaconul: Stih 2: Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine.

Preotul şi diaconul se pleacă din nou şi preotul, ridicându-şi mâinile, zice:

Preotul: Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie.

Diaconul: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvintele diaconului care urmează nu se spun de către preot când acesta este singur. Când sunt mulţi preoţi, numai cel dintâi sfinţeşte Cinstitele Daruri.

Preotul zice în taină:

Preotul: Încă aducem Ţie această slujbă duhov nicească şi fără de sânge, şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte.

Diaconul îşi pleacă capul, arată cu orarul sfânta pâine şi zice încet:

Diaconul: Binecuvântează, părinte, sfânta pâine.

Preotul binecuvântează peste Sfântul Agneţ, zicând:

Preotul: Şi fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău.

Diaconul: Amin.

Diaconul arată spre Sfântul Potir şi zice:

Diaconul: Binecuvântează, părinte, sfântul potir.

Preotul binecuvântează sfântul potir, zicând:

Preotul: Iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău.

Diaconul: Amin.

Diaconul arată către amândouă Sfintele, şi zice:

Diaconul: Binecuvântează-le, părinte, pe amândouă.

Preotul face odată semnul crucii asupra sfântului disc şi asupra sfântului potir, zicând:

Preotul: Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt.

Diaconul: Amin, Amin, Amin.

Preotul şi diaconul se pleacă de trei ori, până la pământ. Apoi diaconul zice:

Diaconul: Pomeneşte-mă, părinte, pe mine păcătosul.

Preotul: Să te pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Diaconul: Amin.

Diaconul apără Sfintele Taine cu acoperământul. Dacă este numai un preot, el acoperă sfântul potir cu un acoperământ mic. Apoi continuă:

Preotul: Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă.

Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească pentru cei adormiţi întru credinţă: strămoşi, părinţi, patriarhi, prooroci, apostoli, propovăduitori, evanghelişti, mucenici, mărturisitori, pustnici şi pentru tot sufletul cel drept, care s-a săvârşit întru credinţă.

Preotul şi diaconul cad în genunchi privind spre dumneze iescul Trup şi Sânge al Domnului. Terminându-se la strană imnul Pe Tine Te lăudăm…, preotul ridică perdeaua uşilor împărăteşti şi tămâind Sfintele Taine zice:

Preotul: Mai ales pentru Preasfânta, curata, prea binecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria:

Preotul dă cădelniţa diaconului care cădeşte Sfânta Masă împrejur, proscomidiarul, altarul, pe preot şi pe cei din altar. Dacă preotul slujeşte singur, el cădeşte numai în faţa Sfintei Mese. Diaconul pune cădelniţa la o parte şi citeşte pomelnicul bisericii pentru cei adormiţi. În acest timp la strană se cântă Axionul.

Axionul Născătoarei de Dumnezeu

La praznicele împărăteşti, axionul poate fi altul.

Strana: Cuvine-se cu adevărat să te fericim Născă toare de Dumnezeu, cea pururea feri ci tă şi prea nevinovată şi maica Dum nezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de ase mănare decât se rafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul l-ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărim.

Înainte de terminarea Axionului Născătoarei de Dumnezeu se săvârşeşte sfinţirea anafurei. Luând de la diacon vasul cu anafură, preotul îl atinge de sfântul disc şi de sfântul potir, zicând în taină:

Preotul: Binecuvântată este anafura sfinţilor Tăi, Doamne, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Trebuie ştiut că: anfura se taie de obicei din prescura din care s-a scos Sfântul Agneţ. Dacă sunt credincioşi mulţi şi nu ajunge numai o prescură, se poate tăia şi prescura a doua, din care s-a scos părticica întru cinstea şi pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Prin urmare, aceste două prescuri trebuie să fie întregi şi mai mari decât celelalte.

Preotul continuă:

Preotul: Pentru Sfântul Ioan Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul, pentru Sfinţii măriţii şi întru tot lăudaţii Apostoli, pentru Sfântul (N), a cărui pomenire o săvârşim, şi pentru toţi sfinţii Tăi; cu ale căror rugăciuni, cercetează-ne pe noi, Dumnezeule. Şi pomeneşte pe toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci şi-i odihneşte pe dânşii, Dumnezeul nostru, acolo unde străluceşte lumina feţei Tale.

Încă Te rugăm: Pomeneşte, Doamne, pe toţi episcopii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău, toată preoţimea, cea întru Hristos diaconime şi tot cinul preoţesc şi monahicesc.

Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească pentru toată lumea, pentru sfânta sobornicească şi apostolească Biserică; pentru cei ce în curăţie şi în viaţă cinstită vieţuiesc, pentru (aici se pomeneşte cârmuirea ţării, după îndrumările Sfântului Sinod). Dă lor, Doamne, paşnică ocârmuire, ca şi noi, întru liniştea lor, viaţă paşnică şi netulburată să trăim, în toată cucernicia şi curăţia.

Dacă este timp, preotul citeşte încet pomelnicele viilor şi morţilor. Pentru cei vii zice:

Pentru mântuirea şi iertarea păcatelor robilor lui Dumnezeu (N).

Iar pentru cei morţi zice:

Pentru iertarea păcatelor şi odihna sufletelor robilor lui Dumnezeu (N), în loc luminat, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea; odihneşte-i, Dumnezeul nostru, şi-i sălăşluieşte pe dânşii unde străluceşte lumina feţei Tale.

Acum preotul şi diaconul se spală pe mâini. După terminarea axionului Născătoarei de Dumnezeu, preotul spune cu glas tare:

Preotul: Întâi pomeneşte, Doamne, pe Prea Fericitul Părintele nostru (N), Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şpe (Înalt-) Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul (şi Mitropolitul) nostru (N)ţ, pe care-l dăruieşte sfintelor Tale biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău.

Strana: Pe toţi şi pe toate.

Diaconul pomeneşte încet la proscomidiar pomelnicul bi sericii pentru cei vii. Preotul se roagă în taină:

Preotul: Adu-Ţi aminte, Doamne, de oraşul (sau: de satul, sau: de sfânt locaşul) acesta, în care vieţuim şi de toate oraşele şi satele şi de cei ce cu credinţă vieţuiesc într-însele. Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer, de cei bolnavi, de cei ce pătimesc, de cei robiţi şi de mântuirea lor. Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei ce aduc daruri şi fac bine în sfintele Tale biserici, şi îşi aduc aminte de cei săraci; şi trimite peste noi toţi milele Tale.

Cu glas tare preotul spune următorul ecfonis:

Preotul: Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă, a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Diaconul înconjoară Sfânta Masă spre colţul din stânga plecându-şi capul şi preotul îl binecuvântează. Apoi diaconul iese prin uşa dinspre miazănoapte, mergând în mijlocul bisericii pentru rostirea ecteniei.

Strana: Amin.

Preotul, stând în dreptul sfintelor uşi se întoarce către cre dincioşi şi, binecuvântându-i cu mâna, zice ecfonisul:

Preotul: Şi să fie milele marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi cu toţi.

Strana: Şi cu duhul tău.

Se lasă perdeaua.

Ectenia de dinaintea Rugăciunii Domneşti

Diaconul: Pe toţi sfinţii pomenindu-i, iară şi iară cu pace, Domnului să ne rugăm.

Strana: Doamne miluieşte.

Diaconul: Pentru Cinstitele Daruri ce s-au adus şi s-au sfinţit, Domnului să ne rugăm.

Ca Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, Cel ce le-a primit pe Dânsele în sfântul, cel mai presus de ceruri şi duhov nicescul Său jertfelnic, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, să ne trimită nouă dumneze iescul har şi darul Sfântului Duh, să ne rugăm.

Pentru ca să fim izbăviţi noi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului să ne rugăm.

În timp ce diaconul îşi urmează ectenia, preotul zice în taină rugăciunea de dinaintea Rugăciunii Domneşti:

Diaconul: Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi Dumnezeule cu harul Tău.

Ziua toată desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcat, la Domnul să cerem.

Strana: Dă, Doamne.

Diaconul: Înger de pace, credincios îndreptător al sufletelor şi al trupurilor noastre, la Domnul să cerem.

Milă şi iertare de păcatele şi de greşelile noastre, la Domnul să cerem.

Cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii, la Domnul să cerem.

Cealaltă vreme a vieţii noastre în pace întru pocăinţă a o săvârşi, la Domnul să cerem.

 

 

 

Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, să cerem.

Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.

Strana: Ţie, Doamne.

Rugăciunea de dinaintea Rugăciunii Domneşti

Preotul: Ţie, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Îţi încredinţăm toată viaţa şi nădejdea noastră şi cerem şi ne rugăm şi cu umilinţă cădem înaintea Ta: Învredniceşte-ne să ne împărtăşim cu cuget curat, cu cereştile şi înfricoşătoarele Tale Taine ale acestor sfinte şi duhovniceşti mese, spre lăsarea păcatelor, spre iertarea greşelilor spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, spre moştenirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată, sau spre osândă.

Cu glas tare preotul zice ecfonisul:

Preotul: Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tată, şi a zice:

Cel mai mare sau strana zice rar şi desluşit (dacă nu o cântă credincioşii) rugăciunea:

Rugăciunea Domnească

În timpul rugăciunii, diaconul îşi pune orarul cruciş peste piept.

Toţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ; pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.

Preotul zice ecfonisul:

Preotul: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin.

Ridicând puţin perdeaua, preotul zice:

Preotul: Pace tuturor.

Strana: Şi duhului tău.

Diaconul: Capetele voastre, Domnului să le plecaţi.

Strana: Ţie, Doamne.

Preotul zice în taină rugăciunea de după Rugăciunea Domnească:

Preotul: Mulţumim Ţie, Împărate nevăzut, Cel ce toate le-ai făcut cu puterea Ta cea nemăsurată şi cu mulţimea milei Tale din nefiinţă la fiinţă toate le-ai adus. Însuţi, Stăpâne, caută din cer spre cei ce şi-au plecat Ţie capetele lor; că nu le-au plecat trupului şi sângelui, ci Ţie, înfricoşătorului Dumnezeu. Tu deci, Stăpâne, cele puse înainte nouă tuturor, spre bine le întocmeşte, după trebuinţa deosebită a fiecăruia: cu cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer împreună călătoreşte, pe cei bolnavi îi tămăduieşte, Cel ce eşti doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre.

Preotul zice cu glas tare:

Preotul: Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin.

Preotul se roagă în taină:

Preotul: Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt locaşul Tău şi de pe scaunul slavei împărăţiei Tale şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi, Cel ce sus împreună cu Tatăl şezi şi aici în chip nevăzut, împreună cu noi eşti. Şi ne învredniceşte, prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi prin noi la tot poporul.

Preotul şi diaconul se închină de trei ori, zicând în taină de fiecare dată:

Clericii: Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte.

Diaconul sau, dacă nu este diacon, preotul zice cu glas tare:

Diaconul: Să luăm aminte…

Preotul, luând Sfântul Trup cu amândouă mâinile, Îl înalţă în semnul Sfintei Cruci, deasupra sfântului disc, zicând :

Preotul: …Sfintele, sfinţilor.

Strana: Unul Sfânt, unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl. Amin.

Sfânta Împărtăşanie

Această cântare se schimbă în funcţie de zilele săptămânii şi se pot zice acum şi alte cântări.

Strana: Lăudaţi-l pe Domnul din ceruri; lăudaţi-L pe El întru cele înalte. Aliluia, aliluia, aliluia!

Diaconul intră în sfântul altar şi stă în dreapta preotului care ia Sfântul Trup în mâini. Diaconul zice:

Diaconul: Sfărâmă, părinte, Sfântul Trup.

Preotul sfărâmă Sfântul Trup în patru părţi, cu luare-aminte şi cu evlavie, zicând:

Preotul: Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte.

Aşează cele patru părţi pe sfântul disc în semnul crucii astfel:

Diaconul arată cu orarul sfântul potir, zicând:

Diaconul: Plineşte, părinte, sfântul potir.

Preotul ia părticica, însemnată cu IS, face cu dânsa semnul Sfintei Cruci deasupra sfântului potir, şi zice:

Preotul: Plinirea potirului credinţei Sfântului Duh.

Pune părticica în sfântul potir. Apoi îşi şterge degetele cu buretele, deasupra sfântului disc.

Diaconul: Amin.

Diaconul ia căldura şi zice:

Diaconul: Binecuvântează, părinte, căldura.

Preotul binecuvântează căldura, zicând:

Preotul: Binecuvântată este căldura sfinţilor Tăi, Doamne, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Diaconul, sau dacă nu este diacon, preotul zice:

Diaconul: Amin

Diaconul toarnă apoi în chipul Sfintei Cruci atât cât chibzuieşte că ajunge să încălzescă Sfintele, zicând:

Diaconul: Căldura credinţei plină de Duhul Sfânt. Amin.

Preotul împarte cu copia părticica HS în tot atâtea părticele câţi clerici împreună-slujitori sunt. El le pune pe partea de jos a sfântului disc. Cei prezenţi fac trei închinăciuni şi cer apoi iertare unul de la altul. Apoi preotul zice:

Preotul: Apropie-te, diacone.

Diaconul trecând prin partea de răsărit a Sfintei Mese, vine la stânga preotului. Ţinând palmele întinse cruciş, dreapta peste stânga, zice:

Diaconul: Dă-mi mie, părinte, Cinstitul şi Preasfântul Trup al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Preotul, având buretele între degetele de la mâna stângă, ia una din bucăţile din părticica HS şi ţinând-o deasupra buretelui, o dă diaconului, zicând:

Preotul: Cinstitul şi Preasfântul Trup al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos se dă ţie diaconului (N), spre iertarea păcatelor tale şi spre viaţa de veci.

Diaconul, primind părticica din Sfântul Trup în palma dreaptă, răspunde:

Diaconul: Amin. Hristos în mujlocul nostru.

Preotul: Este şi va fi.

Diaconul sărută dreapta preotului şi se duce în partea de răsărit a Sfintei Mese şi plecându-şi capul aşteaptă să ia şi preotul părticica din Sfântul Trup. Preotul pune buretele sub degetul mijlociu al mâinii drepte, între arătător şi inelar, iar cu stânga ridică părticica sa şi o pune în palma dreaptă, zicând:

Preotul: Cinstitul şi Preasfântul Trup al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos se dă mie preotului (N), spre iertarea păcatelor mele şi spre viaţa de veci.

Îşi şterge degetele cu buretele, deasupra sfântului disc şi aşezând palma stânga sub mâna dreaptă, se pleacă înaintea Sfintei Mese şi împreună cu diaconul zic în taină rugăciunile dinaintea împărtăşirii:

Rugăciunile dinaintea Împărtăşaniei

Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Încă cred că Acesta este însuşi Preacurat Trupul Tău şi Acesta este însuşi Scump Sângele Tău. Deci mă rog Ţie: Miluieşte-mă şi-mi iartă greşelile mele cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul, cele întru ştiinţă şi întru neştiinţă. Şi mă învredniceşte, fără osândă, să mă împărtăşesc cu Preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Amin.

Cinei Tale celei de taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi, părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi, Taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda, ci ca tâlharul mărturisindu-mă strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, în împărăţia Ta.

Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea cu Sfintele Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului.

Preotul şi diaconul se împărtăşesc, cu părticelele pe care le ţin în mâini, cu frică şi cu toată evlavia, ştergându-şi după aceea mâna cu buretele deasupra sfântului antimis.

Preotul, luând cu amândouă mâinile şi cu un acoperământ sfântul potir, se împărtăşeşte de trei ori dintr-însul, zicând:

Preotul: Mă împărtăşesc eu, robul lui Dumnezeu, preotul (N), cu Cinstitul şi Sfântul Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor mele şi spre viaţa de veci. Amin.

Apoi îşi şterge preotul buzele sale şi sfântul potir cu aco perământul şi zice:

Preotul: Iată S-a atins de buzele mele şi va şterge fărădelegile mele şi de păcatele mele mă va curăţi.

Încă ţinând sfântul potir cu un acoperământ, cheamă pe diacon, zicând:

Preotul: Apropie-te, diacone.

Diaconul vine, se închină şi zice:

Diacon: Iată vin la nemuritorul Împărat.

Diaconul ia cu stânga colţul liber al acoperământului şi îl aşează sub bărbie, iar cu dreapta apucă de marginea pos tamentului sfântului potir, spre a înlesni preotului lucrarea, iar preotul îl împărtăşeşte de trei ori, zicând:

Preotul: Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu, diaconul (N), cu Cinstitul şi Sfântul Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântui to rului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor sale şi spre viaţa de veci.

Şi diaconul zice:

Diaconul: Amin.

După ce s-a împărtăşit diaconul, preotul zice:

Preotul: Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge fărădelegile tale şi de păcatele tale te va curăţi.

Diaconul îşi şterge apoi buzele şi sfântul potir cu aco perământul.

(Tipicul american) Când sunt mai mulţi credincioşi pregătiţi să se împărtăşească, sfărâmă cu grijă cele două sfinte părţi NI şi KA în sfântul potir. Părticica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, a sfinţilor, a viilor şi a morţilor nu se pun în potir ci se lasă pe sfântul disc, până ce se vor cumineca toţi credincioşii. Când diaconul pune părticelele NI şi KA în potir, zice:

(Tipicul românesc) Punând întâi părticelele NI şi KA una după alta în sfântul potir, diaconul (sau dacă nu este diacon, preotul), zice:

Diaconul: Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat.

(Tipicul românesc) Când pune în sfântul potir părticica Născătoarei de Dumnezeu, diaconul (dacă nu este diacon, preotul) zice:

Diaconul: Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură, Sioane, iar tu, Curată, Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru Învierea Celui născut al tău.

(Tipicul românesc) Când pune în sfântul potir, părticelele pentru cele nouă cete ale sfinţilor, diaconul (sau dacă nu este diacon, preotul) zice:

Diaconul: O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale.

(Tipicul românesc) Diaconul sau preotul trage după aceea uşor cu buretele miridele pentru vii şi pentru morţi, şi le pune în sfântul potir, zicând:

Diaconul: Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu Cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinţilor Tăi.

Diaconul sau preoţii, ştergând apoi bine sfântul disc şi sfântul antimis, ia părticelele rămase şi le pune în sfântul potir pe care după aceea îl acoperă. Pune apoi pe sfântul disc Aerul, întocmit, apoi sfânta steluţă, iar peste ea acoperământul. După aceea, preotul citeşte în taină rugăciunea de mulţumire.

* Adesea, predica se ţine acum.

Rugăciunea de mulţumire

Preotul: Mulţumim Ţie, Stăpâne, Iubitorule de oa meni, Dătătorule de bine al sufletelor noastre, că şi în ziua de acum ne-ai învrednicit pe noi de cereştile şi nemuritoarele Tale Taine. Îndreptează calea noastră, întăreşte-ne pe noi, pe toţi, întru frica Ta; păzeşte viaţa noas tră, întăreşte paşii noştri, pentru rugă ciunile şi mijlocirile măritei Născătoarei de Dum nezeu şi pururea Fecioarei Maria şi pentru ale tuturor sfinţilor Tăi.

Preotul şi diaconul îşi spală mâinile. Când se termină pre dica, se ridică perdeaua şi se deschid sfintele uşi, iar diaconul, închinându-se o dată, primeşte sfântul potir de la preot şi, stând între sfintele uşi, înalţă potirul şi zice:

Diaconul: Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi.

Strana: Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului. Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă!

În Săptămâna Luminată strana cântă: Hristos a înviat… (o dată).

Întorcându-se spre sfântul altar, diaconul dă sfântul potir preotului. Credincioşii se apropie, unul câte unul, să se împărtăşească cu Sfintele Daruri. Preotul, stând cu faţa către ei şi ţinând în mâini sfântul potir, zice rugăciunile dinaintea împărtăşaniei:

Preotul: Cred, Doamne, şi mărturisesc…, Cinei Tale celei de taină…, Nu spre judecată sau spre osândă…,

Credincioşii vin unul după altul cu umilinţă şi cu frică, închinându-se şi ţinând mâinile strânse la piept. Preotul zice fiecăruia:

Preotul: Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (N) cu Cinstitul şi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor lui şi spre viaţa de veci.

În timpul împărtăşirii credincioşilor, strana cântă: Trupul lui Hristos primiţi…, Cinei Tale celei de taină sau alte cântări.

Strana: Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi. Aliluia, aliluia, aliuluia!

Cei împărtăşiţi îşi şterg buzele cu sfântul acoperământ şi sărută sfântul potir închinându-se.

La încheierea împărtăşirii credincioşilor, preotul, ţinând cu amândouă mâinile sfântul potir (sau, de nu este nimeni de împărtăşit, luându-l de la diacon) îi binecuvântează pe cre dincioşi cu sfântul potir şi zice

Preotul: Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta.

Strana: Am văzut lumina cea adevărată, am pri mit Duhul cel ceresc; am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Treimi închi nându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi.

De la Paşti până la Înălţare: Hristos a înviat… (o dată)

De la Înălţare până la Rusalii: Înălţatu-Te-ai întru mărire…

În timpul cântării, preotul pune sfântul potir pe sfântul antimis şi diaconul pune în sfântul potir celelalte părticele de pe sfântul disc.

Preotul tămâiază Sfintele Daruri de trei ori, zicând:

Preootul: Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta.

Preotul dă cădelniţa diaconului, care le ridică deasupra capului şi, trecând prin faţa Sfintei Mese, se întoarce spre credincioşi arătându-le sfântul disc, apoi îl duce la proscomidiar şi-l pune acolo.

Preotul se închină de trei ori în faţa Sfintei Mese şi zice în taină:

Preotul: Binecuvântat este Dumnezeul nostru…

Dacă nu este diacon, preotul se închină de trei ori înaintea Sfintei Mese, ia sfântul disc cu mâna stângă şi sfântul potir cu mâna dreaptă şi ţinând sfântul potir deasupra sfântului disc, zice în taină: Binecuvântat este Dumnezeul nostru…

Sfârşindu-se de cântat la strană: Am văzut Lumina cea adevărată, preotul se întoarce către credincioşi, zicând cu glas mare:

Preotul: …totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin.

Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm mărirea Ta; că ne-ai învrednicit pe noi să ne împărtăşim cu sfintele, dumnezeieştile, nemuritoarele, preacuratele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine. Întăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta, toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta. Aliluia, aliluia, aliluia!

În timpul acestei cântări, preotul merge la proscomidiar şi pune sfântul potir acolo (iar dacă nu este diacon, duce şi sfântul disc). Preotul cădeşte Sfintele de trei ori, nezicând nimic. Diaconul, având capul acoperit, merge în faţa sfintelor uşi şi zice ectenia (dacă nu este diacon, următoarea ectenie se zice de către preot). Preotul se întoarce la Sfânta Masă şi strânge sfântul antimis, începând cu partea de răsărit şi continuând cu cea de apus, cea de miazăzi şi în urmă cea de miazănoapte.

Ectenia de mulţumire

Diaconul: Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului.

Strana: Doamne miluieşte.

Diaconul: Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău.

Strana: Doamne miluieşte.

Diaconul: Ziua toată desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcat cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu, să o dăm.

Strana: Ţie, Doamne.

Diaconul merge înaintea icoanei Mântuitorului şi aşteaptă acolo cu capul plecat, până la sfârşitul rugăciunii amvonului.

Preotul face cruce peste sfântul antimis cu Sfânta Evanghelie, zicând ecfonisul:

Preotul: Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Aşează Sfânta Evanghelie pe Sfânta Masă, aşa cum era la începutul Sfintei Liturghii.

Strana: Amin.

Preotul, având capul acoperit şi privind spre credincioşi zice:

Preotul: Cu pace să ieşim.

Strana: Întru numele Domnului.

Diaconul: Domnului să ne rugăm.

Strana: Doamne miluieşte.

Preotul, luându-şi Liturghierul, iese prin sfintele uşi, merge în mijlocul bisericii, face o închinăciune către altar şi zice rugăciunea amvonului.

Rugăciunea amvonului

Preotul: Cel ce binecuvântezi pe cei ce Te binecuvântează, Doamne, şi sfinţeşti pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, mântuieşte poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta. Plinirea Bisericii Tale o păzeşte; sfinţeşte pe cei ce iubesc podoaba casei Tale; Tu pe aceştia îi preamăreşte cu dumnezeiască puterea Ta; şi nu ne lăsa pe noi cei ce nădăjduim întru Tine. Pace lumii Tale dăruieşte, bisericilor Tale, preoţilor, (aici se pomeneşte Cârmuirea ţării, după îndrumările Sfântului Sinod) şi la tot poporul Tău. Că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor, şi Ţie slavă şi mulţumire şi închinăciune înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin.

Dacă credincioşii aduc daruri întru cinstirea şi pomenirea Sfântului sau pentru sărbătoare (colivi, brânză şi ouă, struguri, pârgă de poame, ori alte roade), se cântă la strană troparele şi condacul sărbătorii.

Strana: (Cântarea cuvenită)

Preotul tămâind zice:

Preotul: Domnului să ne rugăm.

Strana: Doamne miluieşte.

Preotul, stând lângă daruri, zice cu glas mare rugăciunea potrivită cu felul de daruri (rugăciunile de acest fel se găsesc mai departe în Liturghier).

Preotul: (Zice rugăciunea potrivită din Liturghier)

Strana: Amin.

Strana cântă:

Strana: Fie numele Domnului binecuvântat… (de 3 ori)

În Săptămâna LuminatăHristos a înviat… (de trei ori)

Strana continuă cu Psalmul 33 (de trei ori):

Strana: Bine voi cuvânta pe Domnul…

Preotul se pleacă spre credincioşi, în dreapta şi în stânga, şi intră prin sfintele uşi. Diaconul intră prin uşa dinspre miazănoapte. Merg către proscomidiar unde îşi descoperă şi îşi pleacă capetele amândoi. Preotul zice următoarea rugăciune:

Preotul: Plinirea Legii şi a proorocilor Tu însuţi fiind, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ai plinit toată rânduiala părintească, umple de bucurie şi de veselie inimile noastre, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Diaconul, din sfintele uşi, zice:

Diaconul: Domnului să ne rugăm.

Strana: Doamne miluieşte.

Diaconul îşi descoperă capul, se întoarce la proscomidiar şi consumă ce a rămas din Sfintele Taine. El curăţă sfântul potir cu vin şi apă. Apoi îl şterge cu un ştergar anume pregătit şi pune sfântul potir cu celelalte obiecte liturgice.

Preotul, acoperindu-şi capul, binecuvântează pe credincioşi dintre sfintele uşi:

Preotul: Binecuvântarea Domnului peste voi toţi cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin.

Otpustul

Preotul se pleacă către icoana Mântuitorului şi zice:

Preotul: Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, nădejdea noastră, slavă Ţie.

Strana: Slavă. Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Doamne miluieşte. Doamne miluieşte. Doamne miluieşte.

Întru numele Domnului, părinte, binecuvântează.

Preotul: Cel ce a înviat din morţi…; iar de nu va fi duminică zice: Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale Sfinţilor, măriţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli, ale Sfântului (N) (al cărui hram îl poartă biserica), ale celui între sfinţi Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, ale Sfântului (N), a cărui pomenire o săvârşim, ale Sfinţilor şi drepţilor dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana şi pentru ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi, ca un bun şi de oameni iubitor.

Strana: Amin.

Preotul se întoarce cu faţa spre icoana Mântuitorului şi zice:

Preotul: Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi.

Strana: Amin.

Preotul se întoarce în altar şi închide sfintele uşi şi perdeaua. Ieşind prin uşa diaconului, el (sau altcineva anume rânduit) împarte anafura credincioşilor. Când se termină aceasta, se întoarce în altar şi, dacă nu este diacon, el însuşi consumă Sfintele Taine. Preotul şi diaconul îşi scot veşmintele şi zic rugăciunile de mulţumire.

________________________________________________________________________

Goddelijke liturgie van Johannes Chrysostomos in het italiaans


 

Divina Liturgia di San Giovanni Crisostomo

Source: fanarion.blogspot.gr

“…se vi capiterà di assistere a un servizio divino (…)

entrerete in contatto con ciò di cui realmente vive la Chiesa,

e vedrete come essa vive.

E una volta venuti in contatto con essa anche voi,

per qualche ora o per un istante, potrete diventare un’altra persona.

Durante quel lungo, tormentoso eppur lieto star ritti in una chiesa

sentirete (se aprite il vostro cuore) – come nel punto di intersezione di due raggi o di due torrenti ininterrotti: pentimento e grazia –

che si scioglie e si dilegua tutto ciò che è accumulato, etico, solidamente razionale,

tutto ciò che è necessario alla vita civilizzata,

tutto ciò che è troppo individuale,

tutto ciò che è mediamente umano.

E questo momento di gioia spirituale – se riuscite a incorporarvi in essa –

deve colmare totalmente di sé la vita.

Ma per giungere a un fine così inconcepibilmente elevato

è indispensabile distinguere totalmente le passioni terrene,

troncare la volontà propria, dedicarsi al digiuno, alla preghiera, a una lunga, volontaria crocifissione.

La concezione ortodossa non è umana in senso ontologico;

non conosce infatti concetti come quelli di “natura umana” o “legge di natura” nella loro accezione neutra;

ogni uomo in quanto dato è uno strumento guasto, corrotto,

che deve essere accordato attraverso un duro lavoro spirituale

perché renda gloria al Creatore…”

______________

Vladimir Zelinsky

(da: “Convertiti alla Chiesa”)

+

Dopo essersi inchinato davanti alle Porte Sante, il Diacono dice:

Benedici, signore.

Il Sacerdote, elevando il s. Vangelo e facendo con esso un segno di croce, ad alta voce dice:

Benedetto il regno del Padre, del Figlio e dello Spirito Santo, ora e sempre, e nei secoli dei secoli.

Il Coro: Amìn.

Quindi il Diacono, davanti alle Porte Sante, dice le invocazioni di pace, mentre i Cori cantano alternativamente, con ogni devozione: Signore, pietà.

In pace preghiamo il Signore.

Per la pace che viene dall’alto e per la salvezza delle anime nostre, preghiamo il Signore.

Per la pace del mondo intero, per la prosperità delle Sante Chiese di Dio e per l’unione di tutti, preghiamo il Signore.

Per questa santa dimora, e per coloro che vi entrano con fede, pietà e timor di Dio, preghiamo il Signore.

Per il nostro beatissimo Patriarca (o piissimo Metropolita, o Arcivescovo, o Vescovo) N., per il venerabile presbiterio e per il diaconato in Cristo, per tutto il clero e il popolo, preghiamo il Signore.

Per i nostri Governanti e per le Autorità civili e militari, preghiamo il Signore.

Per questa città (o santo monastero, o paese), per ogni città e paese, e per i fedeli che vi abitano, preghiamo il Signore.

Per la salubrità del clima, per l’abbondanza dei frutti della terra e per tempi di pace, preghiamo il Signore.

Per i naviganti, i viandanti, i malati, i sofferenti, i prigionieri, e per la loro salvezza, preghiamo il Signore.

Per essere liberati da ogni afflizione, flagello, pericolo e necessità, preghiamo il Signore.

Soccorrici, salvaci, abbi pietà di noi e custodiscici, o Dio, con la tua grazia.

Facendo memoria della tuttasanta, immacolata, benedetta, gloriosa Signora nostra, Madre di Dio e sempre vergine Maria, insieme con tutti i Santi, raccomandiamo noi stessi, gli uni gli altri, e tutta la nostra vita a Cristo Dio.

Il Coro: A te, o Signore.

Preghiera della prima Antifona, sommessamente.

Signore Dio nostro, la cui potenza è incomparabile, la misericordia immensa e l’amore per gli uomini ineffabile: tu, o Sovrano, per la tua clemenza volgi lo sguardo su di noi e sopra questa santa dimora, e largisci a noi e a quanti pregano con noi copiose le tue misericordie e la tua pietà.

A voce alta: Poiché ogni gloria, onore e adorazione si addice a Te, Padre, Figlio e Spirito Santo, ora e sempre, e nei secoli dei secoli.

Il Coro: Amìn.

I Cori cantano la prima antifona, o il primo salmo dei Tipici, secondo la prescrizione rituale. Durante il canto, il Diacono, fatto un inchino profondo, si sposta e va a collocarsi davanti all’lcone della Madre di Dio, rivolto verso quella del Cristo, tenendo l’Orarion con tre dita della destra.

Al termine dell’Antifona, ritornato al posto consueto, fatto un inchino profondo, dice:

Ancora preghiamo in pace il Signore.

Il Coro: Signore, pietà.

Soccorrici, salvaci, abbi pietà di noi e custodiscici, o Dio, con la tua grazia.

Il Coro: Signore, pietà.

Facendo memoria della tuttasanta, immacolata, benedetta, gloriosa Signora nostra, Madre di Dio e sempre Vergine Maria, insieme con tutti i Santi, raccomandiamo noi stessi, gli uni gli altri, e tutta la nostra vita a Cristo Dio.

Il Coro: A te, o Signore.

Preghiera della seconda Antifona, sommessamente.

Signore, Dio nostro, salva il tuo popolo e benedici la tua eredità ; custodisci in pace tutta quanta la tua Chiesa, santifica coloro che amano il decoro della tua dimora ; tu, in cambio, glorificali con la tua divina potenza e non abbandonare noi che speriamo in te.

A voce alta: Poiché tua è la potenza, il regno, la forza e la gloria, Padre, Figlio e Spirito Santo, ora e sempre, e nei secoli dei secoli.

Il Coro: Amìn.

I Cori cantano parimenti la seconda Antifona o il secondo salmo dei Tipici. Il Diacono si comporta come durante la prima Antifona.

Alla fine dell’Antifona, o del salmo dei tipici, si aggiunge:

0 unigenito Figlio e Verbo di Dio, che pur essendo immortale, hai accettato per la nostra salvezza d’incarnarti nel seno della santa Madre di Dio e sempre vergine Maria: Tu, che senza mutamento, ti sei fatto uomo e fosti crocifisso, o Cristo Dio, con la tua morte calpestando la morte ; Tu, che sei uno della Trinità santa, glorificato con il Padre e con lo Spirito Santo, salvaci.

Al termine dell’lnno O unigenito Figlio, il Diacono dice la piccola litania:

Ancora preghiamo in pace il Signore.

Il Coro: Signore, pietà.

Soccorrici, salvaci, abbi pietà di noi e custodiscici, o Dio, con la tua grazia.

Il Coro: Signore, pietà.

Facendo memoria della tuttasanta, immacolata, benedetta, gloriosa Signora nostra, Madre di Dio e sempre vergine Maria, insieme con tutti i Santi, raccomandiamo noi stessi, gli uni gli altri, e tutta la nostra vita a Cristo Dio.

Il Coro: A te, o Signore.

Il Diacono entra nel s. Vima per la porta sud.

Preghiera della terza Antifona, sommessamente.

Tu che ci hai concesso la grazia di pregare insieme unendo le nostre voci, Tu che hai promesso di esaudire le suppliche anche di due o tre uniti nel tuo nome; Tu, anche ora, esaudisci le richieste dei tuoi servi a loro bene, e concedi nella vita presente la conoscenza della tua verità, e nel secolo futuro la vita eterna.

A voce alta: Poiché tu sei Dio buono e amico degli uomini, e noi rendiamo gloria a Te, Padre, Figlio e Spirito Santo, ora e sempre, e nei secoli dei secoli.

Il Coro: Amìn.

Mentre i Cori cantano la terza Antifona, o i Macarismi, giunti al Gloria, il Sacerdote e il Diacono fanno tre profondi inchini davanti alla s. Mensa. Si aprono le Porte sante.

Il Sacerdote, preso il s. Vangelo, lo consegna al Diacono. Escono dalla porta Nord, preceduti dai ceroferari e fanno il piccolo Introito.

Stando al posto consueto, ambedue chinano la testa. Il Diacono dice sottovoce: Preghiamo il Signore. Il Sacerdote recita la seguente preghiera.

Preghiera dell’Introito. Sommessamente.

Sovrano Signore, Dio nostro, che hai costituito nei cieli schiere ed eserciti di Angeli ed Arcangeli a servizio della tua gloria, fa che al nostro ingresso si accompagni l’ingresso degli Angeli santi, che con noi celebrino e glorifichino la tua bontà.

Poiché ogni gloria, onore e adorazione si addice a Te, Padre, Figlio e Spirito Santo, ora e sempre, e nei secoli dei secoli. Amìn.

Terminata la preghiera, il Diacono, tenendo l’Oràrion con tre dita, dice al Sacerdote, indicando l’oriente con la destra:

Benedici, signore, il santo ingresso.

Il Sacerdote, benedicendo, dice sommessamente:

Sia benedetto l’ingresso dei tuoi Santi in ogni tempo, ora e sempre, e nei secoli dei secoli. Amìn.

Quindi il Diacono porge a baciare il s. Vangelo al Sacerdote, mentre egli bacia la mano del Sacerdote stesso.

Al termine del Doxasticòn dei Macarismì o della terza Antifona, il Diacono, stando nel mezzo, davanti al Sacerdote, solleva le mani mostrando il s. Vangelo e facendo con esso il segno della croce, dice a voce alta:

Sapienza! In piedi!

E si canta l’Isodikòn:

Venite, adoriamo e prostriamoci davanti a Cristo. O Figlio di Dio, ammirabile nei Santi (Se è Domenica, si dice: …che sei risorto dai morti), salva noi che a te cantiamo: Alliluia.

Nelle feste del Signore si canta l’Isodikòn della Festa.

Quindi fatto un inchino profondo, entrano nel s. Vima attraverso le Porte regie, e il Diacono depone il s. Vangelo sopra la s. Mensa.

I Cantori dicono i consueti Tropari, mentre il Sacerdote recita la seguente preghiera.

Preghiera dell’Inno Trisagio. Sommessamente.

Dio santo, che dimori nel santuario e sei lodato con l’inno trisagio dai Serafini e glorificato dai Cherubini e adorato da tutte le Potestà celesti: Tu, che dal nulla hai tratto all’essere tutte le cose, che hai creato l’uomo a tua immagine e somiglianza, adornandolo di tutti i tuoi doni; Tu, che dài sapienza e prudenza a chi te ne chiede e non disprezzi il peccatore, ma hai istituito la penitenza a salvezza ; Tu, che hai reso noi, miseri e indegni tuoi servi, degni di stare anche in quest’ora dinanzi alla gloria del tuo santo altare e di offrirti l’adorazione e la glorificazione a te dovuta: Tu stesso, o Sovrano, accetta anche dalle labbra di noi peccatori l’inno trisagio, e volgi nella tua bontà lo sguardo su di noi. Perdonaci ogni colpa volontaria ed involontaria: santifica le anime nostre e i nostri corpi, e concedici di renderti santamente il culto tutti i giorni della nostra vita, per l’intercessione della santa Madre di Dio e di tutti i Santi, che sin dal principio dei secoli ti furono accetti.

Giunti i cantori all’ultimo Tropario, il Diacono, piegando la testa e tenendo l’Oràrion in mano con tre dita, dice al Sacerdote:

Benedici, signore, il tempo del Trisagion.

E il Sacerdote, segnandolo con la croce, dice a voce alta:

Poiché tu sei santo, o Dio nostro, e noi rendiamo gloria a te, Padre, Figlio e Spirito Santo, ora e sempre.

Il Diacono viene vicino alle s. Porte, e prosegue dicendo ad alta voce, rivolgendosi a quelli di fuori:

E nei secoli dei secoli.

Il Coro: Amìn. E si canta l’inno trisagio.

Santo Dio, Santo Forte, Santo Immortale, abbi pietà di noi (tre volte).

Gloria al Padre, al Figlio e allo Spirito Santo, ora e sempre, e nei secoli dei secoli. Amìn.

Santo Immortale, abbi pietà di noi.

Il Diacono: Più forte!

Il Coro: Santo Dio, Santo Forte, Santo Immortale, abbi pietà di noi.

_______________________________________

In alcune feste, invece del Trisagio, si canta:

Quanti siete stati battezzati in Cristo, di Cristo vi siete rivestiti. Alliluia.

Nella terza Domenica della santa e grande Quaresima e nella festa dell’universale Esaltazione della preziosa e vivificante Croce, si canta:

Adoriamo la tua Croce, o Sovrano, e glorifichiamo la tua santa Risurrezione.

_______________________________________

Mentre si canta il Trisagio, anche il Sacerdote e il Diacono lo recitano, accompagnandolo con tre inchini profondi davanti alla s. Mensa.

Quindi il Diacono dice, rivolto al Sacerdote:

Comanda, signore.

Si recano al Trono. Nell’andare, il Sacerdote dice:

Benedetto colui che viene nel nome del Signore.

Il Diacono: Benedici, signore, la superna Cattedra.

Il Sacerdote: Benedetto sei Tu, sul trono di gloria del tuo regno, assiso sui Cherubini, in ogni tempo, ora e sempre, e nei secoli dei secoli. Amìn.

Al termine del Trisagio, il Diacono si porta davanti alle Porte sante e dice:

Stiamo attenti!

Il Lettore recita i versetti del Prokìmenon.

Il Diacono: Sapienza!

Il Lettore dice il titolo della lezione dell’Apostolo.

Il Diacono: Stiamo attenti.

Terminata la lettura del brano dell’Apostolo, il Sacerdote dice:

Pace a te, che hai letto.

Mentre il Lettore canta l’Alliluia con i versetti, il Diacono, messo l’incenso nel turibolo, si avvicina al Sacerdote e ne riceve la benedizione. Tracciata la croce, incensa tutto intorno la s. Mensa, il Santuario, le sacre Iconi ed il Sacerdote.

Il Sacerdote, stando davanti alla s. Mensa, dice sommessamente la seguente preghiera:

Preghiera prima del Vangelo

O Signore, amico degli uomini, fa risplendere nei nostri cuori la pura luce della tua divina conoscenza, e apri gli occhi della nostra mente all’intelligenza dei tuoi insegnamenti evangelici. Infondi in noi il timore dei tuoi santi comandamenti, affinché, calpestati i desideri carnali, noi trascorriamo una vita spirituale, meditando ed operando tutto ciò che sia di tuo gradimento. Poiché tu sei la luce delle anime e dei corpi nostri, o Cristo Dio, e noi rendiamo gloria a te insieme con il tuo eterno Padre e il tuo Spirito santissimo, buono e vivificante, ora e sempre, e nei secoli dei secoli. Amìn.

Il Diacono, deposto il turibolo, si accosta al Sacerdote e, piegando la testa, prende il s. vangelo dalle mani del Sacerdote e, tenendo l’Oràrion con la punta delle dita, dice:

Benedici, signore, colui che va ad annunziare il Vangelo del santo glorioso Apostolo ed Evangelista N. (Matteo, o Marco, o Luca, o Giovanni).

Il Sacerdote, segnandolo con la croce, dice:

Dio, per intercessione dell’ Apostolo ed Evangelista N., ti conceda di annunziare con grande efficacia la sua parola, in adempimento del Vangelo del suo diletto Figlio e Signore nostro, Gesù Cristo.

Il Diacono conclude: Amìn. Quindi, facendo una metania, prende il vangelo e, preceduto dai ceroferari, esce dalle Porte Sante recandosi all’ambone o neI luogo stabilito.

ll Sacerdote, stando davanti alla s. Mensa, rivolto verso occidente, dice ad alta voce:

Sapienza! In piedi! Ascoltiamo il santo Vangelo. Pace a tutti.

Il Coro: E al tuo spirito.

Il Diacono: Lettura del santo Vangelo secondo N. (Matteo, o Marco, o Luca, o Giovanni).

Il Coro: Gloria a te, o Signore, gloria a te.

Il Sacerdote: Stiamo attenti!

Terminato il Vangelo, il Coro dice: Gloria a te, o Signore, gloria a te.

Il Diacono si reca fino alle Porte sante e consegna al Sacerdote il s. vangelo. Questi nel prenderlo dice al Diacono:

Pace a te, che hai annunciato la buona novella.

Baciando il s. Vangelo e tracciando con esso un segno di croce verso il popolo, lo depone sulla s. Mensa.

Nuovamente si chiudono le Porte sante.

Il Diacono, stando al suo consueto posto, dice la grande Litania, mentre i due Cori cantano, alternativamente, con ogni devozione: Signore, pietà (tre volte).

Diciamo tutti con tutta l’anima, e con tutta la nostra mente diciamo:

Signore onnipotente, Dio dei Padri nostri, ti preghiamo, esaudiscici ed abbi pietà.

Abbi pietà di noi, o Dio, secondo la tua grande misericordia ; noi ti preghiamo, esaudiscici ed abbi pietà.

Preghiera della grande supplica. Sommessamente.

Signore, nostro Dio, accetta dai tuoi servi questa insistente supplica ed abbi pietà di noi secondo l’abbondanza della tua misericordia, e fa discendere i tuoi benefici su di noi e su tutto il tuo popolo, che da te attende copiosa misericordia.

Preghiamo ancora per il nostro beatissimo Patriarca N. (o per il nostro piissimo Metropolita, o Arcivescovo, o Vescovo) e per il venerato presbiterio.

Preghiamo per i nostri fratelli, sacerdoti, ieromonaci, diaconi, ierodiaconi e monaci, e per tutti i nostri fratelli in Cristo.

Preghiamo ancora per implorare sui servi di Dio, che dimorano in questa città (o paese) (o sui fratelli di questo santo monastero) misericordia, vita, pace, sanità, salvezza, protezione, perdono e remissione dei peccati.

Preghiamo ancora per i beati e indimenticabili fondatori di questa santa chiesa (o monastero), e per tutti i padri e fratelli nostri defunti, che qui piamente riposano, e per gli ortodossi di tutto il mondo.

Preghiamo ancora per coloro che presentano offerte e operano il bene in questo santo e venerato tempio, e per coloro che qui prestano servizio e cantano, e per tutto il popolo qui presente che da te attende grande e copiosa misericordia.

A voce alta: Poiché tu sei Dio misericordioso e amico degli uomini, e noi rendiamo gloria a te: Padre, Figlio e Spirito Santo, ora e sempre, e nei secoli dei secoli.

Il Coro: Amìn.

Il Diacono dice, mentre i cori rispondono, alternativamente: Signore, pietà.

Catecumeni, pregate il Signore.

Fedeli, preghiamo per i catecumeni.

Affinché il Signore abbia misericordia di loro.

Li istruisca nella parola della verità.

Riveli loro il Vangelo della giustizia.

Li unisca alla sua santa Chiesa, cattolica e apostolica.

Salvali, abbi pietà di loro, soccorrili e custodiscili, o Dio, con la tua grazia.

Catecumeni, chinate il vostro capo al Signore.

Il Coro: A te, o Signore.

Preghiera dei catecumeni, detta sommessamente dal Sacerdote, prima di dispiegare l’Iletòn:

Signore, Dio nostro, che abiti nel più alto dei cieli e riguardi alle più umili creature, che per la salute del genere umano mandasti l’unigenito tuo Figlio e Dio, il nostro Signore Gesù Cristo, rivolgi lo sguardo sui tuoi servi catecumeni, che a te hanno chinato il loro capo, e rendili degni, nel tempo propizio, del lavacro della rigenerazione, della remissione dei peccati e della veste dell’incorruttibilità ; uniscili alla tua santa Chiesa, cattolica ed apostolica, e annoverali tra l’eletto tuo gregge.

A voce alta: Affinché, insieme con noi, anch’essi glorifichino l’onorabilissimo e magnifico tuo nome, Padre, Figlio e Spirito Santo, ora e sempre, e nei secoli dei secoli.

Il Coro: Amìn.

Il Sacerdote dispiega l’Iletòn.

Il Diacono: Catecumeni, uscite tutti! Catecumeni, uscite! Tutti voi catecumeni, uscite! Non rimanga nessun catecumeno. Tutti noi fedeli, ancora preghiamo in pace il Signore.

Il Coro: Signore, pietà.

Soccorrici, salvaci, abbi pietà di noi e custodiscici, o Dio, con la tua grazia.

Il Coro: Signore, pietà.

Sapienza!

Prima preghiera dei fedeli, detta sommessamente dal Sacerdote, dopo aver dispiegato l’Iletòn:

Rendiamo grazie a Te, o Dio delle Potestà, che ci degni del favore di stare anche ora davanti al tuo santo altare e d’implorare prostrati le tue misericordie per i nostri peccati e per le mancanze del popolo. Accogli, o Dio, la nostra preghiera. Rendici degni di offrirti preci, suppliche e sacrifici incruenti per tutto il tuo popolo ; e rendi capaci noi, ai quali hai affidato questo tuo ministero per la potenza dello Spirito Santo, d’invocarti in ogni tempo ed in ogni luogo, senza condanna e senza colpa con la pura testimonianza della nostra coscienza: ascoltaci e sii a noi propizio nell’immensa tua bontà.

A voce alta: Poiché ogni gloria, onore, e adorazione si addice a Te: Padre, Figlio e Spirito Santo, ora e sempre, e nei secoli dei secoli.

Il Coro: Amìn.

Il Diacono: Ancora preghiamo in pace il Signore.

Il Coro: Signore, pietà.

Soccorrici, salvaci, abbi pietà di noi e custodiscici, o Dio, con la tua grazia.

Il Coro: Signore, pietà.

Sapienza!

Seconda Preghiera dei fedeli, detta sommessamente dal Sacerdote:

Di nuovo e più volte ci prostriamo dinanzi a te e ti preghiamo, o buono e amico degli uomini, affinché Tu, riguardando benigno alla nostra preghiera, purifichi le anime nostre e i nostri corpi da ogni impurità della carne e dello spirito, e ci conceda di stare, liberi da colpa e da condanna, davanti al tuo santo altare. Dona, o Dio, anche a quelli che pregano con noi il progresso nella vita, nella fede e nell’intelligenza spirituale. Concedi loro che ti servano sempre con timore ed amore, e partecipino senza colpa e senza condanna ai tuoi santi misteri e siano resi degni del tuo celeste regno.

A voce alta: Affinché, custoditi sempre dalla tua potenza, rendiamo gloria a Te: Padre, Figlio e Spirito Santo, ora e sempre, e nei secoli dei secoli.

Il Coro: Amìn.

Il Diacono entra nel sacro Vima per il lato Nord e si aprono le sante Porte.

Il primo Coro incomincia a cantare lentamente e melodiosamente l’Inno Cherubico:

Noi che misticamente raffiguriamo i Cherubini, e alla Trinità vivificante cantiamo l’inno trisagio, deponiamo ogni mondana preoccupazione.

Mentre si canta l’Inno Cherubico, il Sacerdote dice sommessamente la seguente preghiera.

Preghiera dell’Inno Cherubico

Nessuno che sia schiavo di desideri e di passioni carnali è degno di presentarsi o di avvicinarsi o di offrire sacrifici a Te, Re della gloria, poiché il servire Te è cosa grande e tremenda anche per le stesse Potenze celesti. Tuttavia, per l’ineffabile e immenso tuo amore per gli uomini, ti sei fatto uomo senza alcun mutamento e sei stato costituito nostro sommo Sacerdote, e, quale Signore dell’universo, ci hai affidato il ministero di questo liturgico ed incruento sacrificio. Tu solo infatti, o Signore Dio nostro, imperi sovrano sulle creature celesti e terrestri, tu che siedi su un trono di Cherubini, Tu che sei Signore dei Serafini e Re di Israele, Tu che solo sei santo e dimori nel santuario. Supplico dunque Te, che solo sei buono e pronto ad esaudire: volgi il tuo sguardo su di me peccatore e inutile tuo servo, e purifica la mia anima e il mio cuore da una coscienza cattiva ; e, per la potenza del tuo Santo Spirito, fa che io, rivestito della grazia del sacerdozio, possa stare dinanzi a questa tua sacra mensa e consacrare il tuo corpo santo ed immacolato e il sangue tuo prezioso. A Te mi appresso, inchino il capo e ti prego: non distogliere da me il tuo volto e non mi respingere dal numero dei tuoi servi, ma concedi che io, peccatore e indegno tuo servo, ti offra questi doni. Tu infatti, o Cristo Dio nostro, sei l’offerente e l’offerto, sei colui che riceve i doni e che in dono ti dai, e noi ti rendiamo gloria insieme con il tuo Padre senza principio, e il santissimo, buono e vivificante tuo Spirito, ora e sempre, e nei secoli dei secoli. Amìn.

Durante il canto dell’Inno Cherubico, il Diacono, preso il turibolo, vi mette l’incenso e, tracciata una croce, si avvicina al Sacerdote. Presane la benedizione, incensa intorno la s. Mensa, tutto il Santuario, il Sacerdote, infine le sacre Iconi e tutto il popolo. Recita il salmo 50 e i tropari penitenziali a sua scelta. Rientrato nel santuario, depone il turibolo.

Quindi il Sacerdote e il Diacono recitano l’Inno Cherubico davanti alla s. Mensa.

Il Sacerdote: Noi che misticamente raffiguriamo i Cherubini, e alla Trinità vivificante cantiamo l’inno trisagio, deponiamo ogni mondana preoccupazione.

Il Diacono: Affinché possiamo accogliere il Re dell’universo, scortato invisibilmente dalle angeliche schiere. Alliluia, alliluia, alliluia.

Baciano poi la s. Mensa e, fatto un nuovo inchino profondo, rivolti al popolo chinano le loro teste. E così, precedendo il Diacono, vanno alla Pròtesi. Il Diacono incensa i s. Doni recitando tra se stesso tre volte: O Dio, sii propizio a me peccatore e abbi pietà di me. Dice poi, rivolto al Sacerdote: Eleva, o signore. Il Sacerdote prende l’Aìr e ponendolo sulle spalle del Diacono, dice:

Elevate le vostre mani verso le cose sante e benedite il Signore.

Quindi preso il s. Disco, ricoperto dal velo, lo pone sulla testa del Diacono con ogni attenzione e riverenza; il Diacono regge con un dito anche il turibolo. Il Sacerdote prende il s. Calice tra le mani. Escono per il lato Nord, preceduti dai ceroferari. Girano processionalmente nel Tempio, facendo il grande Introito e dicendo:

Il Signore Dio si ricordi di tutti noi nel suo regno in ogni tempo, ora e sempre, e nei secoli dei secoli.

Il Coro: Amìn.

Il Coro, completa l’Inno Cherubico:

Affinché possiamo accogliere il Re dell’universo, scortato invisibilmente dalle angeliche

schiere. Alliluia, alliluia, alliluia.

Il Diacono, entrando per le s. Porte, si ferma sulla destra e, mentre il Sacerdote sta per entrare, gli dice:

Il Signore Dio si ricordi del tuo sacerdozio nel suo regno in ogni tempo, ora e sempre, e nei secoli dei secoli.

Ed il Sacerdote a lui:

Il Signore Dio si ricordi del tuo diaconato (o ierodiaconato) nel suo regno, ora e sempre, e nei secoli dei secoli.

Il Sacerdote depone il s. Calice sulla sacra Mensa e, preso il s. Disco dalla testa del Diacono, lo colloca sul lato destro della Mensa.

Nuovamente si chiudono le s. Porte e la tenda.

Il Sacerdote quindi, tolti i veli dal s. Disco e dal s. Calice, li colloca in un canto della s. Mensa. Prende poi l’Aìr dalle spalle del Diacono, e, incensatolo, ricopre i s. Doni, dicendo:

Giuseppe d’Arimatea, deposto dalla croce l’intemerato tuo corpo, lo involse in una candida sindone con aromi e, resigli i funebri onori, lo pose in un sepolcro nuovo.

Prende il turibolo dalle mani del Diacono e incensa i s. Doni tre volte, dicendo:

Allora offriranno vitelli sul tuo altare (tre volte).

Restituito il turibolo, abbassa il Felònion e, chinata la testa, dice al Diacono:

Ricordati di me, fratello e concelebrante.

Ed il Diacono a lui:

Il Signore Dio si ricordi del tuo sacerdozio nel suo regno.

E il Sacerdote al Diacono:

Prega per me, o mio concelebrante.

Il Diacono: Lo Spirito Santo discenderà su di te e la potenza dell’Altissimo ti adombrerà.

Il Sacerdote: Lo stesso Spirito concelebrerà con noi tutti i giorni di nostra vita.

Il Diacono, chinando anche egli il capo mentre regge l’Oràrion con tre dita della destra, dice al Sacerdote:

Ricordati di me, signore santo.

Il Sacerdote: Il Signore Dio si ricordi di te nel suo regno in ogni tempo, ora e sempre, e nei secoli dei secoli.

Il Diacono, detto Amìn, bacia la destra del Sacerdote ed esce. Dal posto consueto, dice:

Compiamo la nostra preghiera al Signore.

I Cori alternativamente: Signore, pietà.

Per i preziosi doni offerti, preghiamo il Signore.

Per questa santa dimora, e per coloro che vi entrano con fede, pietà e timor di Dio, preghiamo il Signore.

Per essere liberati da ogni afflizione, flagello, pericolo e necessità, preghiamo il Signore.

Preghiera dell’Offerta, detta sommessamente dal Sacerdote, dopo la deposizione dei Doni divini sulla s. Mensa:

Signore, Dio onnipotente, tu che solo sei santo e accetti il sacrificio di lode da coloro che

t’invocano con tutto il cuore, accogli anche la preghiera di noi peccatori, e fa che giunga al tuo santo altare. Rendici atti ad offrirti doni e sacrifici spirituali per i nostri peccati e per le mancanze del popolo. Dégnati di farci trovare grazia al tuo cospetto, affinché ti sia accetto il nostro sacrificio, e lo Spirito buono della tua grazia scenda su di noi, su questi doni qui presenti e su tutto il tuo popolo.

Soccorrici, salvaci, abbi pietà di noi e custodiscici, o Dio, con la tua grazia.

Il Coro: Signore, pietà.

Chiediamo al Signore che l’intero giorno sia perfetto, santo, tranquillo e senza peccato.

I Cori alternativamente: Concedi, o Signore.

Chiediamo al Signore un angelo di pace, guida fedele, custode delle anime nostre e dei nostri corpi.

Chiediamo al Signore la remissione e il perdono dei nostri peccati e delle nostre colpe.

Chiediamo al Signore ogni bene, utile alle anime nostre, e la pace per il mondo.

Chiediamo al Signore la grazia di trascorrere il resto della nostra vita nella pace e nella penitenza.

Chiediamo una morte cristiana, serena, senza dolore e senza rimorso, e una valida difesa dinanzi al tremendo tribunale di Cristo.

Facendo memoria della tuttasanta, immacolata, benedetta, gloriosa Signora nostra, Madre di Dio e sempre vergine Maria, insieme con tutti i Santi, raccomandiamo noi stessi, gli uni gli altri, e tutta la nostra vita a Cristo Dio.

Il Coro: A te, o Signore.

Il Sacerdote, a voce alta: Per la misericordia del tuo unigenito Figlio, con il quale sei benedetto insieme con il santissimo, buono e vivificante tuo Spirito, ora e sempre, e nei secoli dei secoli.

Il Coro: Amìn.

Il Sacerdote: Pace a tutti.

Il Coro: E al tuo spirito.

Il Diacono: Amiamoci gli uni gli altri, affinché in unità di spirito, professiamo la nostra fede.

Il Coro: Nel Padre, nel Figlio e nello Spirito Santo: Trinità consustanziale e indivisibile.

Il Sacerdote fa tre inchini e dice sommessamente:

Ti amerò, o Signore, mia forza ; il Signore è mio sostegno, mio rifugio e mio liberatore.

Bacia quindi i s. Doni, così come sono ricoperti, prima il s. Disco, poi il s. Calice e la s. Mensa davanti a lui. Parimenti anche il Diacono fa tre inchini profondi, nel luogo dove sta, e bacia il suo Oràrion dove è il segno della croce e poi dice a voce alta:

Le porte! Le porte! Con sapienza stiamo attenti.

Si apre la tenda.

Il Sacerdote, sollevando l’Aìr e dispiegandolo sopra i Doni, lo agita.

Il popolo, o, com’è d’uso, colui che presiede, recita:

Credo in un solo Dio Padre, onnipotente Creatore del cielo e della terra, di tutte le cose visibili e invisibili. E in un solo Signore, Gesù Cristo, unigenito Figlio di Dio, nato dal Padre prima di tutti i secoli; Luce da Luce, Dio vero da Dio vero; generato, non creato; della stessa sostanza del Padre; per mezzo di lui tutte le cose sono state create. Per noi uomini e per la nostra salvezza discese dal cielo; e per opera dello Spirito Santo si è incarnato nel seno della vergine Maria e si è fatto uomo. Fu pure crocifisso per noi sotto Ponzio Pilato, e patì e fu sepolto e il terzo giorno è risuscitato, secondo le Scritture. È salito al cielo e siede alla destra del Padre. E di nuovo verrà, nella gloria, per giudicare i vivi e i morti: e il suo regno non avrà fine. E nello Spirito Santo, che è Signore e dà la vita, e procede dal Padre e con il Padre e il Figlio è adorato e glorificato: e ha parlato per mezzo dei profeti. Credo nella Chiesa una, santa, cattolica e apostolica. Professo un solo battesimo per il perdono dei peccati. Aspetto la resurrezione dei morti e la vita del mondo che verrà Amìn.

Il Diacono: Stiamo con devozione, stiamo con timore attenti ad offrire in pace la santa oblazione.

Il Coro: Offerta di pace, sacrificio di lode.

Il Diacono fa un inchino profondo ed entra nel s. Vima per il lato Sud.

Il Sacerdote, tolto l’Aìr dai santi Doni, lo depone in disparte; poi si rivolge al popolo e dice a voce alta:

La grazia del nostro Signore Gesù Cristo, l’amore di Dio Padre e la comunione dello Spirito Santo siano con tutti voi (e benedice il popolo).

Il Coro: E con il tuo spirito.

Il Sacerdote, alzando le mani, prosegue ad alta voce:

Innalziamo i nostri cuori.

Il Coro: Sono rivolti al Signore.

Il Sacerdote, volgendosi verso oriente, dice:

Rendiamo grazie al Signore.

Il Coro: È cosa buona e giusta adorare il Padre, il Figlio e lo Spirito Santo: Trinità consustanziale e indivisibile.

Mentre il Diacono agita con devozione il Ripidio sopra i sacri Doni, il Sacerdote prega sommessamente:

È degno e giusto celebrarti, benedirti, lodarti, ringraziarti, adorarti in ogni luogo del tuo dominio. Poiché tu sei il Dio ineffabile, inconcepibile, invisibile, incomprensibile, sempre esistente e sempre lo stesso: Tu e il tuo unigenito Figlio e il tuo Santo Spirito. Tu dal nulla ci hai tratti all’esistenza e, caduti, ci hai rialzati ; e nulla hai tralasciato di fare fino a ricondurci al cielo e a donarci il futuro tuo regno. Per tutti questi beni rendiamo grazie a te, all’unigenito tuo Figlio e al tuo Santo Spirito, per tutti i benefici a noi fatti che conosciamo e che non conosciamo, palesi ed occulti. Ti rendiamo grazie altresì per questo sacrificio, che ti sei degnato di ricevere dalle nostre mani, sebbene ti stiano dinanzi migliaia di Arcangeli e miriadi di Angeli, i Cherubini e i Serafini dalle sei ali e dai molti occhi, sublimi, alati,

Prosegue quindi ad alta voce:

i quali cantano l’inno della vittoria, esclamando e a gran voce dicendo:

In questo momento il Diacono prende l’Asterisco dal s. Disco, traccia sopra di esso un segno di croce e, baciandolo, lo pone in disparte.

Il Coro: Santo, Santo, Santo, il Signore dell’universo: il cielo e la terra sono pieni della tua gloria. Osanna nell’alto dei cieli. Benedetto colui che viene nel nome del Signore. Osanna nell’alto dei cieli.

Il Sacerdote prega sommessamente:

Noi pure, o Signore, amico degli uomini, con queste beate Potenze esclamiamo e diciamo: Sei santo, tutto santo,Tu e il tuo unigenito Figlio e il tuo Santo Spirito. Sei santo, tutto santo e magnifica è la tua gloria. Tu hai amato il mondo a tal segno da dare l’unigenito tuo Figlio, affinché chiunque crede in Lui non perisca, ma abbia la vita eterna. Egli, compiendo con la sua venuta tutta l’economia di salvezza a nostro favore, nella notte in cui veniva tradito, o, piuttosto, consegnava se stesso per la vita del mondo, prese il pane nelle sue mani sante, innocenti e immacolate, e, dopo aver rese grazie, lo benedisse (e benedice), lo santificò, lo spezzò e lo diede ai suoi santi discepoli e apostoli, dicendo:

II Sacerdote, a capo chino, alzando con riverenza la destra, mentre il Diacono indica il s. Disco e regge l’Oràrion con tre dita della destra:

Prendete, mangiate: questo è il mio Corpo, che per voi viene spezzato in remissione dei peccati.

Il Coro: Amìn.

Quindi segna con la croce il s. Calice, dicendo sommessamente:

Similmente anche il calice, dopo che ebbe cenato, dicendo:

Piegando la testa, con la mano sollevata, con riverenza, dice a voce alta, mentre il Diacono gli indica il s. Calice e regge l’Oràrion con tre dita della destra:

Bevetene tutti: questo è il mio Sangue, del Nuovo Testamento, che viene sparso per voi e per molti in remissione dei peccati.

Il Coro: Amìn.

Il Sacerdote prega sommessamente:

Memori dunque di questo precetto del Salvatore e di tutto ciò che è stato compiuto per noi: della croce, della sepoltura, della resurrezione al terzo giorno, dell’ascensione ai cieli, della sua presenza alla destra del Padre, della seconda e gloriosa venuta.

Ad alta voce: Gli stessi doni, da Te ricevuti, a Te offriamo in tutto e per tutto.

Il Coro: A Te inneggiamo, Te benediciamo, Te ringraziamo, o Signore, e Ti supplichiamo, o Dio nostro.

Il Sacerdote prega sommessamente:

Ancora ti offriamo questo culto spirituale e incruento; e ti invochiamo e ti preghiamo, e ti supplichiamo: manda il tuo Spirito Santo su di noi e sopra i Doni qui presenti.

Il Diacono depone il Ripìdion e si accosta al Sacerdote ; ambedue fanno tre inchini profondi davanti alla s. Mensa. Quindi il Diacono, a capo chino, indicando con l’Oràrion il s. Pane, dice sommessamente:

Benedici, signore, il santo Pane.

Il Sacerdote, rialzando il capo, fa il segno della croce sul s. Pane, dicendo:

E fa di questo Pane il prezioso Corpo del tuo Cristo.

Il Diacono: Amìn.

E di nuovo il Diacono, indicando con l’Oràrion il s. Calice:

Benedici, signore, il santo Calice.

E il Sacerdote, benedicendo, dice:

E fa di ciò che è in questo Calice il prezioso Sangue del tuo Cristo.

Il Diacono: Amìn.

Nuovamente il Diacono, indicando con l’Oràrion ambedue le Specie, dice:

Benedici, signore, ambedue le Cose sante.

E il Sacerdote, benedicendo ambedue le Cose sante, dice:

Trasmutandole per virtù del tuo Santo Spirito.

Il Diacono: Amìn, amìn, amìn.

E dopo aver inchinato il capo al Sacerdote e detto: Ricòrdati di me peccatore, o signore santo, si pone nel luogo dove stava prima, e, preso il Ripìdion, ventila i s. Doni, come prima.

Il Sacerdote prega sommessamente:

Affinché, per coloro che ne partecipano, siano purificazione dell’anima, remissione dei peccati, unione nel tuo Santo Spirito, compimento del regno dei cieli, titolo di fiducia in te e non di giudizio o di condanna.

Ti offriamo inoltre questo culto spirituale per quelli che riposano nella fede: Progenitori, Padri, Patriarchi, Profeti, Apostoli, Predicatori, Evangelisti, Martiri, Confessori, Vergini, e per ogni anima giusta che ha perseverato fino alla fine nella fede.

Preso il turibolo, incensa tre volte la s. Mensa, dicendo ad alta voce:

In modo particolare ti offriamo questo sacrificio per la tuttasanta, immacolata, bene-

detta, gloriosa Signora nostra, Madre di Dio e sempre vergine Maria.

Consegna il turibolo aI Diacono, che incensa intorno alla s. Mensa, e commemora i morti e i vivi che vuole.

Il Coro: È veramente giusto proclamare beata te, o Deìpara, che sei beatissima, tutta pura e Madre del nostro Dio. Noi magnifichiamo te, che sei più onorabile dei Cherubini e incomparabilmente più gloriosa dei Serafini, che in modo immacolato partoristi il Verbo di Dio, o vera Madre di Dio.

Nelle feste del Signore e della Madre di Dio e nelle loro Apòdosi, si canta l’Inno dell’Ode nona.

Il Sacerdote prega sommessamente:

Per il santo profeta e precursore Giovanni Battista, per i santi gloriosi e insigni Apostoli, per il Santo N., di cui celebriamo la memoria, e per tutti i tuoi santi: per le loro preghiere, o Signore, visitaci benevolmente.

Ricòrdati anche di tutti quelli che si sono addormentati nella speranza della resurrezione per la vita eterna.

Qui il Sacerdote commemora i defunti che vuole.

E fa che riposino ove risplende la luce del tuo volto.

Ancora ti preghiamo: ricòrdati, o Signore, di tutto l’episcopato ortodosso, che dispensa rettamente la tua parola di verità, di tutto il presbiterio, del diaconato in Cristo e di tutto il clero.

Ancora ti offriamo questo culto spirituale per tutto il mondo, per la Santa Chiesa cattolica e apostolica, per coloro che vivono nella castità e nella santità, per i nostri governanti e per le autorità civili e militari. Concedi loro, o Signore, un governo pacifico, affinché noi pure in questa loro pace trascorriamo piamente e degnamente una vita quieta e tranquilla.

A voce alta: Ricòrdati in primo luogo, o Signore, […] del nostro beatissimo Patriarca N., e del nostro piissimo (Metropolita, o Arcivescovo o Vescovo N.,) e concedi alle tue sante Chiese che essi vivano in pace, incolumi, onorati, sani, longevi e dispensino rettamente la tua parola di verità.

Il Diacono, stando davanti alle Porte sante, commemora i vivi. Poi dice a voce alta:

E ricòrdati, o Signore, di quelli che ciascuno ha in mente, e di tutti e di tutte.

Il Coro: E di tutti e di tutte.

Il Sacerdote prega sommessamente:

Ricòrdati, o Signore, della città (o paese, o monastero) in cui dimoriamo, e di ogni città e paese, e dei fedeli che vi abitano. Ricòrdati, o Signore, dei naviganti, dei viandanti, dei malati, dei sofferenti, dei prigionieri e della loro salvezza. Ricòrdati, Signore, di coloro che presentano offerte e si adoperano per il bene delle tue sante Chiese e di quanti si ricordano dei poveri, e largisci su noi tutti la tua misericordia.

A voce alta: E concedici di glorificare e di lodare con una sola voce e con un sol cuore l’onorabilissimo e magnifico tuo nome, Padre, Figlio e Spirito Santo, ora e sempre, e nei secoli dei secoli.

Il Coro: Amìn.

Rivolto quindi al popolo e benedicendolo, dice a voce alta:

E le misericordie del grande Dio e Salvatore nostro Gesù Cristo siano con tutti voi.

Il Coro: E con il tuo spirito.

Il Diacono, preso il permesso dal Sacerdote, esce e dal solito posto dice:

Ricordando tutti i santi, preghiamo ancora in pace il Signore.

I Cori alternativamente: Signore, pietà.

Per i preziosi doni offerti e santificati, preghiamo il Signore.

Affinché il misericordioso nostro Dio, accettandoli in odore di soavità spirituale nel suo altare santo, celeste e immateriale, ci mandi in contraccambio la grazia divina e il dono dello Spirito Santo.

Per essere liberati da ogni afflizione, flagello, pericolo e necessità, preghiamo il Signore.

Il Sacerdote prega sommessamente:

A te affidiamo tutta la nostra vita e la nostra speranza, o Signore, amico degli uomini, e ti invochiamo e ti supplichiamo: dégnati di farci partecipare con pura coscienza ai celesti e tremendi misteri di questa sacra e spirituale mensa, per la remissione dei peccati, per il perdono delle colpe, per l’unione nello Spirito Santo, per l’eredità del regno dei cieli, per una maggiore fiducia in te, e non a nostro giudizio o condanna.

Il Diacono: Soccorrici, salvaci, abbi pietà di noi e custodiscici, o Dio, con la tua grazia.

Il Coro: Signore, pietà.

Chiediamo al Signore che l’intero giorno sia perfetto, santo, tranquillo e senza peccato.

I Cori, alternativamente: Concedi, o Signore.

Chiediamo al Signore un angelo di pace, guida fedele, custode delle anime nostre e dei nostri corpi.

Chiediamo al Signore la remissione e il perdono dei nostri peccati e delle nostre colpe.

Chiediamo al Signore ogni bene, utile alle nostre anime, e la pace per il mondo.

Chiediamo al Signore la grazia di trascorrere il resto della nostra vita nella pace e nella penitenza.

Chiediamo una morte cristiana, serena, senza dolore e senza rimorso, e una valida difesa dinanzi al tremendo tribunale di Cristo.

Chiedendo l’unità della fede e l’unione nello Spirito Santo, affidiamo noi stessi, gli uni gli altri, e tutta la nostra vita a Cristo Dio.

Il Coro: A te, o Signore.

Il Sacerdote a voce alta:

E concedici, o Signore, che con fiducia e senza condanna osiamo chiamare Padre Te, Dio del Cielo, e dire:

Il popolo o, com’è d’uso, chi presiede:

Padre nostro, che sei nei cieli, sia santificato il tuo nome, venga il tuo regno, sia fatta la tua volontà, come in cielo così in terra. Dacci oggi il nostro pane quotidiano, e rimetti a noi i nostri debiti come noi li rimettiamo ai nostri debitori, e non ci indurre in tentazione,

ma liberaci dal male.

Il Sacerdote, a voce alta:

Poiché tuo è il regno, la potenza e la gloria, Padre, Figlio e Spirito Santo, ora e sempre, e nei secoli dei secoli.

Il Coro: Amìn.

Il Sacerdote: Pace a tutti.

Il Coro: E al tuo spirito.

Il Diacono: Inchinate il vostro capo al Signore.

Il Coro: A te, o Signore.

Il Sacerdote prega sommessamente:

Rendiamo grazie a Te, o Re invisibile, che con la tua infinita potenza hai creato l’universo, e nell’abbondanza della tua misericordia dal nulla hai tratto all’esistenza tutte le cose. Tu, o Signore, volgi dal cielo lo sguardo su quanti hanno chinato la fronte davanti a te, poiché non l’hanno inchinata alla carne e al sangue, ma a Te, Dio tremendo. Tu dunque, o Signore, per il bene di noi tutti appiana il cammino di nostra vita secondo la necessità di ciascuno: naviga con i naviganti, accompagna i viandanti, risana i malati, tu medico delle anime e dei corpi nostri.

A voce alta: Per la grazia, la misericordia e la benignità dell’ unigenito tuo Figlio, con il quale sei benedetto insieme con il santissimo, buono e vivificante tuo Spirito, ora e sempre, e nei secoli dei secoli.

Il Coro: Amìn.

Il Sacerdote prega sommessamente:

Signore Gesù Cristo nostro Dio, riguarda a noi dalla tua santa dimora e dal trono di gloria del tuo regno, e vieni a santificarci, Tu che siedi in alto con il Padre e sei invisibilmente qui con noi. Dègnati con la potente tua mano di far partecipi noi e, per mezzo nostro, tutto il popolo, dell’immacolato tuo Corpo e del prezioso tuo Sangue.

Il Sacerdote e il Diacono, dal proprio posto, fanno tre metanie con l’invocazione:

O Dio, sii propizio a me peccatore e abbi pietà di me.

Intanto il Diacono si cinge l’Oràrion a forma di croce.

Quando poi vede il Sacerdote stendere le mani e toccare il s. Pane per fare l’Elevazione, dice ad alta voce:

Stiamo attenti!

Il Sacerdote, elevando il s. Pane, dice a voce alta:

Le Cose Sante ai Santi.

Il Coro: Solo uno è Santo, solo uno è Signore: Gesù Cristo, per la gloria di Dio Padre. Amin.

Si canta il Kinonikòn del giorno o della Festa.

Si chiude la tenda.

Quindi il Diacono entra nel s. Vima per il lato Sud e, stando alla destra del Sacerdote, che regge il s. Pane, dice:

Spezza, signore, il santo Pane.

Il Sacerdote, spezzandolo in quattro parti, con ogni attenzione e riverenza, dice:

Si spezza e si spartisce l’Agnello di Dio: Egli è spezzato e non si divide, è sempre mangiato e mai si consuma, ma santifica coloro che ne partecipano.

Le dispone nel s. Disco in forma di croce, così:

ΙΣ

NI KA

Il Diacono, indicando con l’Oràrion il s. Calice, dice:

Riempi, signore, il santo Calice.

Il Sacerdote, presa la particola posta in alto, traccia con essa una croce sopra il s. Calice, dicendo:

Pienezza di fede, di Spirito Santo.

E la immerge nel s. Calice.

Il Diacono: Amìn.

Prende quindi lo Zeon e dice al Sacerdote:

Benedici, signore, lo Zeon.

Il Sacerdote lo benedice, dicendo:

Benedetto il fervore dei tuoi Santi, ora e sempre, e nei secoli dei secoli. Amìn.

Il Diacono versa nel s. Calice una dose sufficiente di Zeon, dicendo:

Fervore di fede, pieno di Spirito Santo.

Deposto lo Zeon, si discosta alquanto, mentre il Sacerdote, chinata la testa, prega dicendo:

Credo, o Signore, e confesso che tu sei veramente il Cristo, Figlio del Dio vivente, che sei venuto nel mondo per salvare i peccatori, il primo dei quali sono io. Credo ancora che questo è veramente il tuo Corpo immacolato e questo è proprio il tuo Sangue prezioso. Ti prego dunque: abbi pietà di me e perdonami tutti i miei peccati, volontari e involontari, commessi con parole, con opere, con conoscenza o per ignoranza. E fammi degno di partecipare, senza mia condanna, ai tuoi immacolati misteri, per la remissione dei peccati e la vita eterna.

Poi:

Del tuo mistico convito, o Figlio di Dio, rendimi oggi partecipe, poiché non svelerò il mistero ai tuoi nemici, né ti darò il bacio di Giuda, ma come il ladrone ti prego: ricordati di me, o Signore, nel tuo regno.

E se vuole:

Signore, non son degno che tu entri nella sordida casa dell’anima mia ; ma, come ti degnasti di giacere in una spelonca e in un presepe di animali, e di assiderti nella casa di Simone il lebbroso, accogliendo la peccatrice colpevole simile a me, tu stesso dégnati di entrare nel presepe della stolta anima mia e nell’immondo corpo di me morto e lebbroso. E come non disprezzasti la bocca impura della peccatrice, che baciava gli immacolati tuoi piedi, così, Signore Dio mio, non disprezzare neppure me peccatore, ma, come buono e amico degli uomini, fammi degno di partecipare del tuo santissimo Corpo e del tuo Sangue.

O Dio nostro, condona, rimetti, perdona tutti i miei peccati, con cui ti offesi, sia con cognizione, sia per ignoranza, sia con la parola, sia con l’opera ; perdonali tutti, buono e misericordioso come sei ; per l’intercessione della tua purissima Madre sempre Vergine rendimi degno di ricevere il prezioso ed immacolato tuo Corpo a salute dell’anima mia e del mio corpo. Poiché tuo è il regno, e tue sono la potenza e la gloria nei secoli dei secoli. Amìn.

E per finire:

O Signore, la partecipazione dei tuoi misteri non mi torni a giudizio o a condanna, ma a salvezza dell’anima e del corpo.

Il Sacerdote prende una particola del s. Pane e dice:

A me N., sacerdote, si dona il prezioso e santissimo Corpo del Signore, Dio e Salvatore nostro Gesù Cristo, per la remissione dei peccati e la vita eterna.

Si comunica così con il s. Pane, con timore e rispetto. Quindi dice:

Diacono, avvicinati.

Il Diacono, accostandosi, fa devotamente una metania e, chiedendo perdono, dice:

Dammi, o signore, il prezioso e santissimo Corpo del Signore, Dio e Salvatore nostro Gesù Cristo, per la remissione dei miei peccati e la vita eterna.

Il Sacerdote, preso il s. Pane, lo depone nella palma del Diacono, dicendo:

A te N., diacono, viene dato il prezioso, santissimo e immacolato Corpo del Signore,

Dio e Salvatore nostro Gesù Cristo, per la remissione dei tuoi peccati e la vita eterna.

Il Diacono, baciata la mano che gli ha posto il s. Pane sulla palma, si reca dietro la s. Mensa, e, chinato il capo, lo consuma.

Quindi il Sacerdote, prendendo il s. Calice con il velo, dice:

A me N., sacerdote, si dona anche il prezioso e santissimo Sangue del Signore, Dio e Salvatore nostro Gesù Cristo, per la remissione dei miei peccati e la vita eterna.

Sorbisce tre volte e, asciugatosi con il velo le labbra e asterso il s. Calice, bacia questo dicendo:

Questo ha toccato le mie labbra, cancellerà le mie iniquità e mi purificherà dai miei peccati.

Invita quindi il Diacono, dicendo:

Diacono, di nuovo, avvicinati.

Il Diacono, avvicinandosi, fa una metania e dice:

Di nuovo mi avvicino al Re Immortale.

Dammi, o signore, il prezioso e santissimo Sangue del Signore e Salvatore nostro Gesù Cristo, per la remissione dei miei peccati e la vita eterna.

Il Sacerdote, facendogli sorbire tre volte dal s. Calice, dice:

A te N., diacono, si dona pure il prezioso e santissimo Sangue del Signore, Dio e Salvatore nostro Gesù Cristo, per la remissione dei tuoi peccati e la vita eterna.

Comunicatosi il Diacono, il Sacerdote dice:

Questo ha toccato le tue labbra, cancellerà le tue iniquità e ti purificherà dai tuoi peccati.

Si apre quindi la porta del s. Vima. Il Diacono, fatto un profondo inchino, prende il s. Calice con riverenza, si reca alla s. Porta e, sollevandolo, lo mostra al popolo, dicendo:

Con timore di Dio, con fede e amore, avvicinatevi.

Il Coro: Amìn, amìn. Benedetto colui che viene nel nome del Signore; il Signore è Dio ed è apparso a noi.

I fedeli si accostano per comunicarsi. Il Sacerdote, distribuendo a ciascuno la comunione, dice:

Il servo (o la serva) di Dio N., riceve il prezioso e santissimo Corpo e Sangue del Signore, Dio e Salvatore nostro Gesù Cristo, per la remissione dei suoi peccati e la vita eterna.

Mentre si comunicano i fedeli, i cori cantano in modo andante, una o più volte, secondo il numero dei comunicanti:

Del tuo mistico convito, o Figlio di Dio, rendimi oggi partecipe, poiché non svelerò il mistero ai tuoi nemici, né ti darò il bacio di Giuda, ma come il ladrone ti prego: ricordati di me, o Signore, nel tuo regno.

Dopo la divina comunione, il Sacerdote benedice il popolo. dicendo a voce alta:

Salva, o Dio, il tuo popolo e benedici la tua eredità.

Il Coro: Abbiamo visto la vera luce, abbiamo ricevuto lo Spirito celeste, abbiamo trovato la vera fede, adorando la Trinità indivisibile, poiché essa ci ha salvati.

Nelle feste del Signore si canta il Tropario della festa.

Il Sacerdote e il Diacono ritornano alla s. Mensa. Il Sacerdote incensa tre volte, dicendo tra sè:

Sii Tu esaltato sopra i cieli, o Dio, e su tutta la terra si espanda la tua gloria.

Quindi, preso il s. Disco, lo pone sulla testa del Diacono. Questi, presolo con riverenza, guardando verso la porta e senza dire nulla, si reca alla Protesi e ve lo ripone. Il Sacerdote, fatto un inchino profondo e preso il s. Calice, rivolto verso la porta guardando il popolo, dice sommessamente:

Benedetto il nostro Dio.

Ad alta voce: In ogni tempo, ora e sempre, e nei secoli dei secoli.

Depone il Calice sulla protesi.

Il Coro: Amìn. E, se c’è l’uso, canta:

Che la nostra bocca sia ripiena della tua lode, Signore, perché ci hai fatti degni di partecipare ai tuoi santi, immacolati ed immortali misteri. Conservaci nella tua santità, affinché proclamiamo la tua gloria, meditando ogni giorno la tua giustizia: Allìluia, allìluia, allìluia.

Il Diacono esce dal Santuario, e dal solito posto dice:

In piedi! Dopo aver partecipato ai divini, santi, immacolati, immortali, celesti, vivificanti misteri di Cristo, rendiamo degne grazie al Signore.

Il Coro: Signore, pietà.

Soccorrici, salvaci, abbi pietà di noi e custodiscici, o Dio, con la tua grazia.

Il Coro: Signore, pietà.

Chiedendo che l’intero giorno trascorra santamente, in pace e senza peccato, affidiamo noi stessi, gli uni gli altri, e tutta la nostra vita a Cristo Dio.

Il Coro: A te, o Signore.

Il Sacerdote aggiunge sommessamente la preghiera di ringraziamento:

Ti rendiamo grazie, o Signore amico degli uomini, benefattore delle anime nostre, perché anche in questo giorno ci hai resi degni dei tuoi celesti e immortali misteri. Dirigi la nostra via, confermaci tutti nel tuo timore, custodisci la nostra vita, rendi sicuri i nostri passi, per le preghiere e le suppliche della gloriosa tua Madre e sempre vergine Maria e di tutti i tuoi Santi.

A voce alta: Poiché tu sei la nostra santificazione, e noi rendiamo gloria a te: al Padre, al Figlio e allo Spirito Santo, ora e sempre, e nei secoli dei secoli.

Il Coro: Amìn.

Il Sacerdote: Procediamo in pace.

Il Coro: Nel nome del Signore.

Il Diacono: Preghiamo il Signore.

Il Coro: Signore, pietà.

Preghiera dell’opisthàmvonos detta a voce alta dal Sacerdote fuori del Vima:

O Signore, tu che benedici coloro che ti benedicono e santifichi quelli che hanno fiducia in te, salva il tuo popolo e benedici la tua eredità. Custodisci tutta quanta la tua Chiesa, santifica coloro che amano il decoro della tua casa; Tu, in contraccambio, glorificali con la tua divina potenza, e non abbandonare noi che speriamo in te. Dona la pace al mondo che è tuo, alle tue Chiese, ai sacerdoti, ai governanti, all’esercito e a tutto il tuo popolo; poiché ogni beneficio e ogni dono perfetto viene dall’alto e discende da te, Padre della luce. E noi rendiamo gloria, grazie e adorazione a Te, Padre, Figlio e Spirito Santo, ora e sempre, e nei secoli dei secoli.

Il Coro: Amìn. Sia benedetto il nome del Signore da questo momento e per l’eternità (tre volte).

Terminata la preghiera, il Sacerdote rientra per le Porte sante e, rivolto verso la Protesi, dice questa preghiera:

Preghiera detta sommessamente prima che il Diacono raccolga i santi Doni:

O Cristo Dio nostro, Tu che sei la perfezione della Legge e dei Profeti e hai compiuto

tutta la missione ricevuta dal Padre, riempi di gioia e di felicità i nostri cuori, ora e sempre, e nei secoli dei secoli. Amìn.

Il Diacono entra per il lato Nord e, stando davanti aIla Porta, dice ad alta voce:

Preghiamo il Signore:

Il Coro: Signore, pietà.

Il Sacerdote, benedicendo il popolo, dice:

La benedizione e la misericordia del Signore scendano su di voi con la sua grazia e la sua benignità in ogni tempo, ora e sempre, e nei secoli dei secoli.

Il Coro: Amìn.

Il Sacerdote: Gloria a te, o Cristo Dio, speranza nostra, gloria a te.

Il Coro, o il lettore: Gloria al Padre, al Figlio e allo Spirito Santo; ora e sempre, e nei secoli dei secoli. Amìn. Signore, pietà (tre volte). Benedici, o signore santo.

Il Sacerdote, rivolto al popolo, dà il Congedo:

(Se è Domenica: Il Risorto dai morti ), Cristo nostro vero Dio, per l’intercessione della tuttasanta e immacolata Sua Madre, per la virtù della preziosa e vivificante Croce, per la protezione delle venerande e celesti Potestà incorporee, per le suppliche del venerato e glorioso Profeta e Precursore Giovanni Battista, dei gloriosi e santi Apostoli, dei santi gloriosi e vittoriosi Martiri, dei nostri santi Padri teofori, del nostro santo Padre Giovanni Crisostomo, arcivescovo di Costantinopoli, del Santo (N., titolare della chiesa), del Santo (N., del giorno), dei santi e giusti progenitori del Signore Gioacchino ed Anna, e di tutti i Santi, abbia pietà di noi, e ci salvi, poiché è buono e amico degli uomini.

Il Coro: Amìn.

Il Diacono raccoglie con ogni timore e cura i s. Doni in modo che neppure una minima parte ne cada, o venga trascurata. Lava quindi le mani nel luogo consueto.

Il Sacerdote, uscito, distribuisce l’antidoron al popolo, dicendo ad ognuno:

La benedizione e la misericordia del Signore scenda sopra di te.

Entrato poi nel s. Vima, depone le vesti sacerdotali, dicendo:

Ora, Signore, lascia che secondo la tua parola il tuo servo se ne vada in pace, perché i miei occhi hanno mirato il tuo Salvatore, che tu hai preparato al cospetto di tutti i popoli, qual luce che illumina le genti e gloria del tuo popolo Israele.

Aggiunge il Trisagio ed il resto, l’Apolitichion del giorno, se vuole, o il Tropario del Crisostomo:

La grazia, che come fiaccola luminosa s’è irradiata dalla tua bocca, ha illuminato l’universo; tu hai lasciato al mondo i tesori della tua generosità, ci hai mostrato il vertice dell’umiltà, o Padre Giovanni Crisostomo, ammaestrandoci con le tue parole, intercedi presso Cristo Dio Verbo affinché salvi le anime nostre.

Signore, pietà (12 volte). Gloria al Padre … Tu che sei più onorabile…

Fa l’Apòlisi e, facendo un inchino profondo e ringraziando Dio per tutti i benefici, esce.

Fine della Divina Liturgia

del

Crisostomo

San Giovanni Crisostomo

Sebastiano del Piombo, 1511

Venezia, Chiesa di San Giovanni Crisostomo

Il testo della Divina Liturgia di San Giovanni Crisostomo in lingua italiana qui riprodotto, è in parte tratto dal volume:

“Divina Liturgia Sancti Ioannis Chrysostomi in textu graeco primigenio emendatissimo et in textu italico”

Libreria Editrice Vaticana, 1967

 

 

 

 

 


 Overdenking : De Heilige Drieeenheid – Joh.van het KRUIS

Overdenking van de week :  Het WOORD : DE DRIEEENHEID

 

In den beginne woonde

Het Woord : het leefde in God,       

ikoon Christus 002 (396 x 522)

 

 

En in Hem bezat het

Zijn eindeloos geluk.

Het Woord was zelve God,

Want het heette ‘Albegin’

Het woonde in den beginne

En had zelf geen begin.

Hij Zelve was Begin;

Daarom dierf Hij begin :

Geboren van de Oorsprong,

Heet het Woord  ‘de Zoon’.

Altijd had Hij het ontvangen

En ontvangt het altijd weer;

Altijd geeft Hij het zijn wezen

En behoudt het daarbij zelf.

Zo is de glorie van de Zoon

Dezelfde die de Vader heeft

En gans zijn glorie heeft de Vader

Gelegd in Hem, zijn Zoon.

Evenals beminde en minnaar

Zo woont elk van Beiden in de Ander,

En de liefde die Hen één maakt

Is volkomen eender minnen,

Waarbij de éne die van de Ander

Evenaart in kracht en wezen:

Drie Personen, en toch is er

Onder Haar slechts één beminde.

En in Haar : die éne liefde

En één Minnaar die ze voortbrengt,

En de Minnaar is ’t beminde,

Waarin elk van Haar het zijn heeft.

’t Zijn toch dat de Drie bezitten

is aan elk van Drieën eigen;

en elkéén der Drie omvat in

minne wat haar zijn in Zich heeft.

Dit zijn is aan elk eenmalig,

En dit zijn alleen verenigt

Haar in een onzegbaar één-zijn,

Waar geen woord voor is te vinden.

Zo dan is oneindig groot de

Liefde die Haar heeft verbonden,

Wijl in Drie één éne liefde

Die haar wezenheid bepaald heeft:

Liefde immers is méér liefde

Naar mate dat zij één is

 

(Heilige Johannes van het Kruis)

 

Bezinningsteksten van Vader VASILY (DEEL 2)

Bezinningsteksten uit het dagboek van Vader Vasily 

                monnik van het Optina Poestyn klooster –Deel 2 

 

  31 mei 1989 Ik heb U mijn  trouw beloofd,Heer,Maar bij de eerste tegenslag moest ik afhaken en heb ik U geloochend.Nu ik zie dat U dit wilt vergelden,Herinner ik mij mijn beloften en loop weg, bitter huilend. De ellendige Judas  hield van JezusEnkel om het gewin, en ik, zwakkeling, doe hetzelfde.Ik weiger de goddelijke liefde,Verdwaald in de duisternis van de trots.Red mij, Heer, opdat ik niet val in het ravijn van het verraad en het Eeuwig verderf. Toen jij van God de gave had gekregen om mensen te genezenBen jij trots geworden, Judas.Jij bent in verzoeking gebracht door wat je gekregen hebt.Net zo probeer ik, de driemaal vervloekte, schatten van trots te vergaren.Ik ben bang om U ook maar éénmaal te verraden.Red mij Heer opdat ik U alleen alle roem en dank zal doen toekomen. 1 juni 1989 Ik weet, Heer, dat u iedere zoon kunt straffen en vergeven.Maar ik kan mijn tranen niet onderdrukkenAls ik zie dat iemand door U gestraft wordt.Vergeef, Heer en schenk mij geduld en dankbaarheid. Met mijn verstand weet ikDat U de treurenden  en vernederden met roem beloont,Maar mijn ziel kan niet worden getroost door de komende beloningen.Ik word bevangen door verdrietAls ik zie hoe mijn dierbaren worden vernederd.Ontferm u over mij, Heer,Leer mij te bidden voor mijn vijanden die enkel in aantal toenemen. 22 juli 1989 De goddelozen hebben het kleed van Christus verscheurdEn lachend aan ons overhandigd.Wij trekken dit schandkleed aan,Wassen het schoon met onze tranenEn maken het wit met ons berouw. Wonderbaarlijke Moeder Gods en onze allerwonderlijkste VerlosserJezus Christus :Onze harten verheugen zich als wij U aanroepen.Onze ogen beginnen te huilen als zij Uw gezichten zien.Verlaat de Uwen niet, want onze harten hebben nooit een ander bevelhebbergehad. 12 augustus 1989 Komt broeders, de tijd is gekomen.We richten een monument op voor onze profeten.We versieren de graven van de heiligen en zingen :Vaders, als wij in uw tijd hadden geleefdhadden wij niet gedeeld in uw kruisdood,Want we zijn bang voor de dood.Toch hebben wij de moed om uit te roepen :God van onze vaderen, ere zij U. Door de heldendaden van uw heiligenheeft U alle roem verdiend.U bent gelijk geworden aan de Schepper :Geboren op een onbekende manier,Hebt u het kruis gediend,Folteringen en beschimpingen hebt u doorstaan.U bent waardig gevonden te sterven aan het kruisOm roemvol op te staan uit de dood,Waarmee U ons hebt opgedragen een groot feest te vierenTer ere van uw waarlijk wonderbare opstanding. 

 


                                   

 

 

Verzoekingen

  1. Zonde van het woord : zinloos gepraat, kwaadsprekerij, godslastering enz..
  2. Leugen : afvalligheid, Gods naam nodeloos aanroepen
  3. Laster : veroordeling, kleineren, schelden, anderen bespotten, belasteren
  4. Buikdienaars : vraatzucht en andere vormen van behagen van de buik.
  5. Luiheid
  6. Diefstal
  7. Hebzucht en gierigheid.
  8. Verkwisting.
  9. Onwaarheid spreken
  10. Jaloezie
  11. Trots.
  12. Woede en razernij.
  13. Gebrek aan vergevingsgezindheid
  14. Moord, gewelddadig ingrijpen en andermans leven.
  15. Waarzeggerij.
  16. Ontucht, lichtzinnige gedachten, fantasieën ,
  17. Overspel, echtbreuk.
  18. Sodomie.
  19. Ketterij.
  20. onbarmhartigheid.

  

Staat op, gelovigen, heft uw hoofden omhoog,Want de heiligen hebben de aarde als een wolk bedekt.Roemvolle hoogte, onvergankelijke bescherming van het Russische geloof !Uw daden stralen als een regenboog,Uw barmhartigheid is groot als een levenschenkende regen,Uw profetieën zijn als gedonder in de hemel,Uw wonderen als de bliksemschichten.U hebt het aardse voor het hemelse verwisseld,En nu straalt u voor ons met het Thabor-licht,Om ons de zon van de waarheid te doen kennen :Christus onze God {…} Moeder Gods : de hemelse krachten, tezamen met de mensheidverbazen zich ten zeerste over Uw Goddelijk Moederschap.Verheugt u, vriend en vijand !Vandaag dient iedereen zich te verheugenEn met zoete stem te zingen :Niemand kan de liefde van God weerstaan.Zij overwint ieder mens met haar vreugdeEn doet iedereen blij neerknielen.God is hiermee almachtig en wonderlijk,Hij schenkt roem aan Zijn heiligenEn aan de onwaardigen Zijn grote genade.{…} 28 oktober 1989                         Kondakion, toon 2 U hebt gedronken uit de kelk van Christus,Uw zielen met tranen gewassen,Uw vlees met lijden gereinigd.U was in de wereld en de wereld kende u niet,Maar aan hen die U hebben aanvaardGaf U het vermogen om kinderen Gods te worden. Heilige Vaderen, bid tot God, moge uw woorden binnendringen in ons,Opdat wij uw roem mogen zien, vol genade en waarheid.Verscheur het oude kleed waarin onze aarde heeft gezondigd, Heer.Omgord ons met vreugdeEn bedek ons met de krans van Uw goedheid. (Uit het boek :  Een bloedig Pasen  door Nina Pavlova)Vertaling : Piet Eggermont – uitgeverij Iveron Amsterdam – 2005Teksten uitgekozen  door Kris B. –   
 
 

Bezinningsteksten van Vader Vasily (DEEL 1 )

BEZINNINGSTEKSTEN VAN VADER VASILY : MONNIK  EN

MARTELAAR VAN HET OPTINA POESTIN KLOOSTER  IN

MOSCOU  (deel 1)

Het russische Optina klooster werd kort na de communistische

 revolutie verwoest., zoals zovele andere orthodoxe kloosters

en kerken. Na de val van het communisme, werd het klooster

aan de Kerk teruggegeven  en met veel moeite terug hersteld. 

In de zomer van 1988 bestond het corpus van het

klooster uit een vader-abt , twee priestermonniken , twee

diakenmonniken en vier novicen. Op 3 juni 1988 werd de eerste

Goddelijke Liturgie gevierd. In de  paasacht van 1993 zou het

klooster opnieuw het toneel worden van een gruwelijke gebeurtenis :

drie monniken werden er op gruwelijke wijze vermoord : Vader

Ferapont (Vladimir Poesjkarjov) Vader Trofim (Leonid

tatarnikov) en Vader Vasily (Igor Rosljakov). Sindsdien spreekt

men van de drie martelaren van Optino Poestyn.

 

Vader Vasily, één van de drie, hield er nauwkeurig een

dagboek op na. Vooral de gebeden en bezinnende teksten 

 maken een grote indruk. Wij geven hier een bloemlezing

van een aantal  diep religieuze teksten  teksten die geschreven

 zijn vanaf 1988 tot aan zijn dood. In 1993.

 

De teksten zijn genomen uit het boek : EEN BLOEDIG PASEN,

geschreven en bijeengebracht door Nina Pavlova (vertaling Pieter

Eggermont) en uitgegeven bij uitgeverij IVERON – Amsterdam, 2005

 

21 maart 1988 :

 

Nooit zat ik in vrolijk gezelschap,

Nooit heb ik vreugde gekend.

Ik leefde eenzaam, gegrepen door U,

En was van Uw toorn vervuld. (Jeremias 15,17)

 

Nooit was ik dronken op een feest,

Nooit ging ik om met geleerde personen.

Ik leefde alleen, door U bevreesd

En stond zwijgend voor de ikonen.

 

3 april 1988, Palmzondag :

 

Liturgie in Poesjkino. Preek over de eucharistie :

1.Al duizend jaar kiest de Heer, op voorspraak van de Heilige Vaders,

zijn dienaren uit het Russische volk om te dienen in zijn hemelse

stad, het Nieuwe Jerusalem.

2.  De ellende van ons land is te wijten aan het onbegrip van de

Russische priesterstand

(en daardoor hun veronachtzamen) van frequente communie.

Vader Johannes Krestjankin, bisschop Ignatius Brjantsjaninov

3.  Eucharistie betekent ‘deelgenoot’ zijn.

4.  Geen beschouwende, maar een actieve aanwezigheid in de kerk.

 

21 juni t/m 29 augustus 1988, Optina Poestyn : citaten :

 

“Wee hem die het loon van de werknemer afneemt, want dat is

hetzelfde als bloed vergieten” (Efraïm de Syriër)

 

“Met zijn leven getuigt de mens van zijn begrip van de waarheid”

(Isaäc de Syriër)

 

 “De belangrijkste deugden zijn : kennis van je eigen onmacht,

geduld, zelfoverwinning. Zij leiden de mens naar de deemoed”

(Vader Ambrosius)

 

De bijbel is de sleutel tot de geschiedenis. De geest van de

geschiedenis. Pas daarna komt de archeologie, de geologie enz…

 

“Dat was ferme taal van God”

een oude priestermonnik.

 

3 september 1988 : citaat :

 

“Eensgezindheid is niet per se goed, de rovers zijn het ook

wel eens met elkaar eens” Johannes Chrysostomos

 

17 november 1988  : citaten :

 

“Hoe groter de liefde, des te groter de ontberingen voor de ziel.

Hoe voller de liefde, des te voller de kennis.

Hoe vuriger de liefde, des te vuriger het gebed

. Hoe volmaakter de liefde,

des te heiliger het leven “ Starets Silouan

 

Er is niets dat ons in de weg staat om God te beminnen.

Wat moet je doen om de vrede in lichaam en geest te beweren ?

Iedereen liefhebben als jezelf, en ieder

uur gereed zijn om te sterven.

 

27 februari 1989 :

 

Al het aardse is weerloos. Niets meer

dan een schaduw, een voorbode

van de Opstanding uit de doden

van Christus onze Heer.

 

20 maart 1989 In hoeveel stukken moet ik

mijn kleed verscheuren

Om rust in mijn ziel en vergeving te vinden ?

Hoeveel as moet ik over mijn gewonde

hoofd strooien

Om van mijn kwade gedachten af te komen ?

 

Welke vodden moet ik aantrekken

Om mijn zonden onder ogen te komen ?

Doelloos zwerf ik rond naar alle kanten

Vruchteloos zoek ik mijn berouw.

 

Maar U, Heer, die heeft gezegd : ‘Zonder Mij kunnen

jullie niets doen

Treed binnen in heel mijn lichaam met Uw woord.

Verbrijzel mijn versteende hart

En maak het tot een bron van tranen van berouw.

 

Waar anders kan ik leren huilen, dan bij U, o God ?

Waar anders kan ik rouwen, dan in Uw tempel ?

Waar anders kan ik troost vinden, dan in Uw woorden,

 Heilige God ?

Laat mij niet in de steek, Heer, en gedenk mij.

 

Net als Saulus ga ik als een bezetene tegen U tekeer

En verjaag Uw genade van mij weg,

Maar U, Heer, verschijn in mijn hart en beschijn mij met

het licht van Uw liefde,

Zodat ik, de vervloekte, uitroep : Wat moet ik doen, Heer ?

 

Ik ga naar U toe, Heer, maar tegelijkertijd heb ik kwade gedachten,

Net als Anania en Saffira verberg ik een deel van mijn ziel

voor ijdele wereldse zaken.

Zie mijn onmacht en maak as van mijn geheimen,

zodat ik zonder oordeel voor U kom.

 

Heer, hef mij op, want ik ben neergeknield voor de zonde.

Zoon, leid mij uit mijn schandelijk leven.

Heilige, schijn met Uw licht over mijn nachtelijke zoektocht.

Onbenaderbare Drievuldigheid, laat mij tot U komen met mijn

onophoudelijk

Berouw.

 

Ik ga naar U Vader, maar probeer net als Anania en Safira te

verhullen dat

ik  een deel van mijn ziel  besteed aan ijdele zaken.

Ik geef U heel mijn leven, maar ik bewaar de hoop op mijn

eigen krachten.

Ik sta ’s ochtends op om u te loven in mijn ochtendgebeden,

maar heimelijk

verberg ik mij voor Uw woorden.

Kijk barmhartig naar mijn zwakheden en reinig de bodem

van mijn ziel.

Breng mij terug naar U zonder oordeel.

 

Er is niets dat mijn ziel als troost aanvaardt.

Als ik om mij heen kijk zie ik slechts boze en trotse mensen

die mij bedreigen.

’s Nachts word ik getroffen door de leugens van mijn hart.

Van alle kant komen verdriet en slechte woorden.

Ik kan mij er niet tegen verweren, alleen mijn geween kan

mij beschermen.

 

Heer, gij hebt mij ontmaskerd en ik kniel voor U neder.

Laten mijn haren mijn ogen bedekken, opdat zelfs de nacht

mijn tranen niet ziet.

Mijn verdriet is enkel voor U, God

Verlaat mij niet, de opstandige, maar bezoek mij en red mij.

 

Mijn ziel heeft een ongewone honger, mijn hart een ongewone dorst :

Ik snak naar de woorden van  God, naar Uw waarheid.

Christus, zie neer op mijn onmacht

En schenk mij Uw hemels manna.

 

Meester, aan U geef ik heel mijn leven,

Maar heimelijk blijf ik hopen op mijn eigen krachten.

Ik doe U roem toekomen, maar daarbij probeer ik een deel

van mijn slechtheid

te verbergen.

Heer, minacht niet het berouw van mijn hart en

ontferm U over mij.

 

21 maart 1989 :

 

“Je moet jezelf opofferen aan de kerk, en niet de kerk

opofferen voor jouweigen heil.” Uit : de laatste brief

van metropoliet Benjamin Kazansky (1874-1922)

 

24 maart 1989 :

 

Als mijn naaste mij beledigt, gaat mijn ziel naar U uit, o Heer.

Als mijn ziel het moeilijk heeft, roepen mijn lippen Uw naam aan.

Maar waar moet ik naartoe gaan als U zegt : ik ken u niet ?

Dan kan zelfs de aarde mij niet bedekken, noch kan de hemel

zich over mij ontfermen.

 

Verwerp mij niet van voor Uw aangezicht.

Ik offer U het Uwe, en toch roem ik mijzelf.

Net als de tovenaar Simon probeer ik met gebeden

en goede daden de

Heilige Geest te verwerven. (Hand.8,9-25)

Vergeef mij , Heer en denk niet terug aan mijn oneerlijkheid.

 

26 maart 1989 :

 

Mijn mond belijdt openlijk het geloof in U, God.

Mijn lichaam is bereid tot ascese en ontberingen.

Maar mijn ziel bereidt zich zwijgend voor om U te verlaten.

Heer, verbrijzel mijn gevoelloze hart en wek mij op uit de

slaap van de onwetendheid.

 

Tegen moedeloosheid : psalm 102,37,91

In geval van menselijke intriges : spalm 3,54,59,143

 

Als ik U verlaten heb, God, verlaat mij dan niet helemaal,

Maar duld mijn waanzin en ongerechtigheid.

Bedek mijn vleselijke begeerten.

Vergeef mij in het uur van mijn berouw.

Denk niet terug aan mijn onstandvastigheid en tweeslachtigheid.

 

28 maart 1989 :citaten :

 

“…Als we de uitspraken van onze vaders gebruiken om

onze eigen bekoorlijke wil door te voeren, richten wij onze

ziel te gronde” (Dorotheüs van Gaza)

 

Het opschrift bij het oude monument voor I -V -Kirejevsky :

“Ik heb vanaf mijn jeugd de wijsheid liefgehad en haar nagestreefd,

totdat ik begreep dat ik haar slechts van God kan ontvangen”

 

“Wanneer zij de heilige zien sterven, zullen zij niet kunnen

begrijpen wat God voor hem heeft bereid” (S.Tsetverikov)

 

29 maart : citaat :

 

“Nu gij uw ziel gereinigd hebt door de waarheid gehoorzaam

te aanvaarden, moet gij elkander beminnen met oprechte

broederliefde,met hart en vurigheid” (1 Petrus 1,22)

 

 

3 april 1989 : Op de dag van de heiligverklaring van de startsen

van Optina :

 

Rom.14,7-9 :’Niemand leeft voor zichzelf, niemand sterft voor

zichzelf. Zolang wij leven,leven wij voor de Heer, en sterven wij,

dan sterven wij voor de Heer : of we leven of sterven, Hem

behoren wij toe.. Daarvoor is Christus gestorven en weer

levend geworden : om Heer te zijn over doden en levenden.’

 

Het grote sacrament van de heiligheid :

De aarde geeft aan de hemel wat haar toekomt.

De zonen aanvaarden hun vaders in ongeschonden toestand,

Heiligheid wordt zichtbaar en voelbaar !

 

Houdt stand, rechtgelovigen ! Bekeert u, ongelovigen !

Het bewijs is hier, laat allen geloven in het eeuwige leven !

 

Laat de wateren terugvloeien naar hun bron

Om de woorden terug te brengen die hier zijn uitgesproken.

Laat de velden en bloemen met dauw bedekt worden,

Om ons te laten zien welke tranen hier zijn vergoten.

 

Laat het stof en de stenen ( de ruïnes) tot leven komen,

Zodat wij de oude warmte weer kunnen voelen.

Laat de bomen zich verheffen

Om te onthullen hoe hier medelijden is beoefend.

 

Laat ons dot alles weerzien opdat wij mogen huiveren

En met schaamte tot u smeken :

Heilge vaders, verwerp uw onwaardige zonen niet.

 

14 mei 1989 : heilige Pafnutius van Borvsk

 

Vandaag zingen wij jubelend uw roem

En kussen teder uw heilige ikonen.

Wij vullen de ikonenlamp met olie,

Ontsteken de kaarsen en de wierook.

 

Uw beeltenissen dragen wij op een banier in processie.

Vandaag is het feest van de kinderen,

Die met tranen smeken :

Komt en verblijft bij ons, onwaardige volgelingen.

 

Monastieke hemellichamen,

Wonderlijke vlucht van adelaars,

Rijkgevulde kaarsenstandaard van de Moeder Gods,

Waarlijke druiventros van Christus’wijngaard,

Zó noemen wij jullie, heilige startsen van optina.

 

31 mei 1989 :

 

Ik heb U mijn trouw beloofd, Heer,

Maar bij de eerste tegenslag moest ik afhaken en heb U geloochend.

Nu ik zie dat U dit wilt vergelden,

Herinner ik mij mijn beloften

En loop weg, bitter huilend.

 

De ellendige Judas hield van Jezus

Enkel om het gewin, en ik, zwakkeling, die hetzelfde.

Ik weiger de goddelijke liefde,

Verdwaald in de duisternis van de trots.

Red mij, Heer, opdat ik niet val in het ravijn van het verraad

en het eeuwig verderf.

 

Toen jij van God de gave had gekregen om mensen te genezen

Ben jij trots geworden, Judas.

Jij bent in verzoeking gebracht door wat je gekregen hebt.

Net zo probeer ik, de driemaal vervloekte, schatten van trots

te vergaren.

Ik ben bang om U ook maar éénmaal te verraden.

Red mij, Heer, opdat ik U alleen
alle roem en dank zal doen toekomen.

 

 

1 juni 1989 :

 

Ik weet, Heer, dat u iedere zoon kunt straffen en vergeven.

Maar ik kan mijn tranen niet onderdrukken

Als ik zie dat iemand door U gestraft wordt.

Vergeef, Heer en schenk mij geduld en dankbaarheid.

 

Met mijn verstand weet ik

Dat U de treurenden en vernederden met roem beloont,

Maar mijn ziel kan niet worden getroost door de komende beloningen.

Ik wordt bevangen door verdriet

Als ik zie hoe mijn dierbaren worden vernederd.

Ontferm u over mij, Heer,

Leer mij te bidden voor mijn vijanden die enkel in aantal toenemen.

 

Teksten uit het boek ‘een bloedig Pasen)

Uitgekozen door Kris B.

(wordt vervolgd)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bezinningsteksten uit het dagboek van Vader Vasily (deel 1 en deel 2)

Bezinningsteksten uit het dagboek van

Vader Vasily – monnik van het Optina

Poestin Klooster

 

 

Het russische Optina klooster werd kort na de

communistische revolutie verwoest., zoals zovele

andere orthodoxe kloosters en kerken.

Na de val van het communisme, werd het klooster aan

de Kerk teruggegeven  en met veel moeite terug hersteld. In

de zomer van 1988 bestond het corpus van het klooster uit

eenvader-abt , twee priestermonniken , twee diakenmonniken

en vier novicen.

Op 3 juni 1988 werd de eerste Goddelijke Liturgie gevierd.

In de  paasacht van 1993 zou het klooster

opnieuw het toneel worden van een gruwelijke gebeurtenis :

drie monniken werden er op gruwelijke wijze vermoord :

Vader Ferapont (Vladimir Poesjkarjov) Vader Trofim

(Leonid tatarnikov) en

Vader Vasily (Igor Rosljakov). Sindsdien spreekt men

van de drie

 martelaren van Optino Poestyn.

 

Vader Vasily, één van de drie, hield er nauwkeurig een

dagboek op na.

Vooral de gebeden en bezinnende teksten  maken een

grote indruk. Wij geven hier een bloemlezing van een aantal 

 diep religieuze teksten 

teksten die geschreven zijn vanaf 1988 tot aan zijn dood,

in 1993.

 

De teksten zijn genomen uit het boek : EEN BLOEDIG PASEN,

 geschreven en bijeengebracht door Nina Pavlova (vertaling

Pieter Eggermont) en uitgegeven bij uitgeverij IVERON –

Amsterdam,

 2005

 

21 maart 1988 :

 

Nooit zat ik in vrolijk gezelschap,

Nooit heb ik vreugde gekend.

Ik leefde eenzaam, gegrepen door U,

En was van Uw toorn vervuld. (Jeremias 15,17)

 

Nooit was ik dronken op een feest,

Nooit ging ik om met geleerde personen.

Ik leefde alleen, door U bevreesd

En stond zwijgend voor de ikonen.

 

3 april 1988, Palmzondag :

 

Liturgie in Poesjkino. Preek over de eucharistie :1.   Al

duizend jaar kiest de Heer, op voorspraak van de Heilige

Vaders,zijn dienaren uit het Russische volk om te dienen in

zijn hemelse stad,

het Nieuwe Jerusalem. 2.  De ellende van ons land is te

wijten aan het onbegrip van de Russische priesterstand

(en daardoor hun veronachtzamen) van frequente communie.

(Vader Johannes Krestjankin, bisschop Ignatius

Brjantsjaninov) 3.  Eucharistie betekent ‘deelgenoot’ zijn.

4.  Geen beschouwende, maar een actieve aanwezigheid in

de kerk.

 

21 juni t/m 29 augustus 1988, Optina Poestyn : citaten :

 

“Wee hem die het loon van de werknemer afneemt, want

dat ishetzelfde als bloed vergieten” (Efraïm de Syriër)

 

“Met zijn leven getuigt de mens van zijn begrip van de

waarheid”

(Isaäc de Syriër)

 

 “De belangrijkste deugden zijn : kennis van je eigen onmacht,

geduld, zelfoverwinning. Zij leiden de mens naar de deemoed”

(Vader Ambrosius)

 

De bijbel is de sleutel tot de geschiedenis. De geest van

de geschiedenis.

Pas daarna komt de archeologie, de geologie enz…

 

“Dat was ferme taal van God”

een oude priestermonnik.

 

3 september 1988 : citaat :

 

“Eensgezindheid is niet per se goed, de rovers zijn het ook

wel eens met elkaar eens” Johannes Chrysostomos

 

17 november 1988  : citaten :

 

“Hoe groter de liefde, des te groter de ontberingen voor

de ziel. Hoe voller de liefde, des te voller de kennis. Hoe

vuriger de liefde, des te vuriger het gebed. Hoe volmaakter

de liefde, des te heiliger het leven “

Starets Silouan

 

Er is niets dat ons in de weg staat om God te beminnen.

Wat moet je doen om de vrede in lichaam en geest te

beweren ? Iedereen liefhebben

als jezelf, en ieder uur gereed zijn om te sterven.

 

27 februari 1989 :

 

Al het aardse is weerloos. Niets meer dan een schaduw,

een voorbode van de Opstanding uit de doden

van Christus onze Heer.

 

20 maart 1989 :

 

In hoeveel stukken moet ik mijn kleed verscheuren

Om rust in mijn ziel en vergeving te vinden ?

Hoeveel as moet ik over mijn gewonde hoofd strooien

Om van mijn kwade gedachten af te komen ?

 

Welke vodden moet ik aantrekken

Om mijn zonden onder ogen te komen ?

Doelloos zwerf ik rond naar alle kanten

Vruchteloos zoek ik mijn berouw.

 

Maar U, Heer, die heeft gezegd : ‘Zonder Mij kunnen

jullie niets doen.

Treed binnen in heel mijn lichaam met Uw woord.

Verbrijzel mijn versteende hart

En maak het tot een bron van tranen van berouw.

 

Waar anders kan ik leren huilen, dan bij U, o God ?

Waar anders kan ik rouwen, dan in Uw tempel ?

Waar anders kan ik troost vinden, dan in Uw woorden,

Heilige God ?

Laat mij niet in de steek, Heer, en gedenk mij.

 

Net als Saulus ga ik als een bezetene tegen U tekeer

En verjaag Uw genade van mij weg,

Maar U, Heer, verschijn in mijn hart en beschijn mij

met het licht van Uw liefde,Zodat ik, de vervloekte, uitroep :

Wat moet ik doen, Heer ?

 

Ik ga naar U toe, Heer, maar tegelijkertijd heb ik kwade

gedachten,net als Anania en Saffira verberg ik een deel

van mijn ziel voor ijdele wereldse zaken.

Zie mijn onmacht en maak as van mijn geheimen,

zodat ik zonder oordeel voor U kom.

 

Heer, hef mij op, want ik ben neergeknield voor de zonde.

Zoon, leid mij uit mijn schandelijk leven.

Heilige, schijn met Uw licht over mijn nachtelijke zoektocht.

Onbenaderbare Drievuldigheid, laat mij tot U komen met mijn

onophoudelijk Berouw.

 

Ik ga naar U Vader, maar probeer net als Anania en Safira

 te verhullen dat ik  een deel van mijn ziel  besteed aan ijdele

zaken.

Ik geef U heel mijn leven, maar ik bewaar de hoop op mijn

eigen krachten.

Ik sta ’s ochtends op om u te loven in mijn ochtendgebeden,

maar heimelijk verberg ik mij voor Uw woorden.

Kijk barmhartig naar mijn zwakheden en reinig de bodem

van mijn ziel.

Breng mij terug naar U zonder oordeel.

 

Er is niets dat mijn ziel als troost aanvaardt.

Als ik om mij heen kijk zie ik slechts boze en trotse mensen

die mij bedreigen.

’s Nachts word ik getroffen door de leugens van mijn hart.

Van alle kant komen verdriet en slechte woorden.

Ik kan mij er niet tegen verweren, alleen mijn geween kan

mij beschermen.

 

Heer, gij hebt mij ontmaskerd en ik kniel voor U neder.

Laten mijn haren mijn ogen bedekken, opdat zelfs de nacht

mijn tranen niet ziet.

Mijn verdriet is enkel voor U, God

Verlaat mij niet, de opstandige, maar bezoek mij en red mij.

 

Mijn ziel heeft een ongewone honger, mijn hart een

ongewone dorst :

Ik snak naar de woorden van  God, naar Uw waarheid.

Christus, zie neer op mijn onmacht

En schenk mij Uw hemels manna.

 

Meester, aan U geef ik heel mijn leven,

Maar heimelijk blijf ik hopen op mijn eigen krachten.

Ik doe U roem toekomen, maar daarbij probeer ik een deel van

 mijn slechtheid te verbergen.

Heer, minacht niet het berouw van mijn hart en ontferm U

 over mij.

 

21 maart 1989 :

 

“Je moet jezelf opofferen aan de kerk, en niet de kerk

opofferen

voor jouw eigen heil.” Uit : de laatste brief van metropoliet

Benjamin Kazansky

(1874-1922)

 

24 maart 1989 :

 

Als mijn naaste mij beledigt, gaat mijn ziel naar U uit, o Heer.

Als mijn ziel het moeilijk heeft, roepen mijn lippen Uw naam

 aan.

Maar waar moet ik naartoe gaan als U zegt : ik ken u niet ?

Dan kan zelfs de aarde mij niet bedekken, noch kan de hemel

zich over mij ontfermen.

 

Verwerp mij niet van voor Uw aangezicht.

Ik offer U het Uwe, en toch roem ik mijzelf.

Net als de tovenaar Simon probeer ik met gebeden en

goede daden de Heilige Geest te verwerven. (Hand.8,9-25)

Vergeef mij , Heer en denk niet terug aan mijn oneerlijkheid.

 

26 maart 1989 :

 

Mijn mond belijdt openlijk het geloof in U, God.

Mijn lichaam is bereid tot ascese en ontberingen.

Maar mijn ziel bereidt zich zwijgend voor om U te verlaten.

Heer, verbrijzel mijn gevoelloze hart en wek mij op uit de slaap

van de onwetendheid.

 

Tegen moedeloosheid : psalm 102,37,91

In geval van menselijke intriges : spalm 3,54,59,143

 

Als ik U verlaten heb, God, verlaat mij dan niet helemaal,

Maar duld mijn waanzin en ongerechtigheid.

Bedek mijn vleselijke begeerten.

Vergeef mij in het uur van mijn berouw.

Denk niet terug aan mijn onstandvastigheid en tweeslachtigheid.

 

28 maart 1989 :citaten :

 

“…Als we de uitspraken van onze vaders gebruiken om onze

eigen bekoorlijke wil door te voeren, richten wij onze ziel

te gronde”

(Dorotheüs van Gaza)

 

Het opschrift bij het oude monument voor IVKirejevsky :

“Ik heb vanaf mijn jeugd de wijsheid liefgehad en haar

nagestreefd, totdat ik begreep dat ik haar slechts van God

kan ontvangen”

 

“Wanneer zij de heilige zien sterven, zullen zij niet kunnen

 begrijpen wat God voor hem heeft bereid” (S.Tsetverikov)

 

29 maart : citaat :

 

“Nu gij uw ziel gereinig
d hebt door de waarheid gehoorzaam

te aanvaarden, moet gij elkander beminnen met oprechte

broederliefde,met hart en vurigheid” (1 Petrus 1,22)

 

 

3 april 1989 : Op de dag van de heiligverklaring van de

startsen van Optina :

 

Rom.14,7-9 :’Niemand leeft voor zichzelf, niemand sterft

voor zichzelf.

Zolang wij leven,Leven wij voor de Heer, en sterven wij,

dan sterven wij voor de Heer : of we leven of sterven, Hem

behoren wij toe..

Daarvoor is Christus gestorven en weer levend geworden :

om Heer

te zijn over doden en levenden.’

 

Het grote sacrament van de heiligheid :

De aarde geeft aan de hemel wat haar toekomt.

De zonen aanvaarden hun vaders in ongeschonden toestand,

Heiligheid wordt zichtbaar en voelbaar !

 

Houdt stand, rechtgelovigen ! Bekeert u, ongelovigen !

Het bewijs is hier, laat allen geloven in het eeuwige leven !

 

Laat de wateren terugvloeien naar hun bron

Om de woorden terug te brengen die hier zijn uitgesproken.

Laat de velden en bloemen met dauw bedekt worden,

Om ons te laten zien welke tranen hier zijn vergoten.

 

Laat het stof en de stenen ( de ruïnes) tot leven komen,

Zodat wij de oude warmte weer kunnen voelen.

Laat de bomen zich verheffen

Om te onthullen hoe hier medelijden is beoefend.

 

Laat ons dot alles weerzien opdat wij mogen huiveren

En met schaamte tot u smeken :

Heilge vaders, verwerp uw onwaardige zonen niet.

 

14 mei 1989 : heilige Pafnutius van Borvsk

 

Vandaag zingen wij jubelend uw roem

En kussen teder uw heilige ikonen.

Wij vullen de ikonenlamp met olie,

Ontsteken de kaarsen en de wierook.

 

Uw beeltenissen dragen wij op een banier in processie.

Vandaag is het feest van de kinderen,

Die met tranen smeken :

Komt en verblijft bij ons, onwaardige volgelingen.

 

Monastieke hemellichamen,

Wonderlijke vlucht van adelaars,

Rijkgevulde kaarsenstandaard van de Moeder Gods,

Waarlijke druiventros van Christus’wijngaard,

Zó noemen wij jullie, heilige startsen van optina.

 

31 mei 1989 :

 

Ik heb U mijn trouw beloofd, Heer,

Maar bij de eerste tegenslag moest ik afhaken en heb U

geloochend.

Nu ik zie dat U dit wilt vergelden,

Herinner ik mij mijn beloften

En loop weg, bitter huilend.

De ellendige Judas hield van Jezus

Enkel om het gewin, en ik, zwakkeling, die hetzelfde.

Ik weiger de goddelijke liefde,

Verdwaald in de duisternis van de trots.

Red mij, Heer, opdat ik niet val in het ravijn van het verraad

en het eeuwig verderf.

 

Toen jij van God de gave had gekregen om mensen te genezen

Ben jij trots geworden, Judas.

Jij bent in verzoeking gebracht door wat je gekregen hebt.

Net zo probeer ik, de driemaal vervloekte, schatten van trots

te vergaren.

Ik ben bang om U ook maar éénmaal te verraden.

Red mij, Heer, opdat ik U alleen alle roem en dank zal

doen toekomen.

 

 

1 juni 1989 :

 

Ik weet, Heer, dat u iedere zoon kunt straffen en vergeven.

Maar ik kan mijn tranen niet onderdrukken

Als ik zie dat iemand door U gestraft wordt.

Vergeef, Heer en schenk mij geduld en dankbaarheid.

 

Met mijn verstand weet ik

Dat U de treurenden en vernederden met roem beloont,

Maar mijn ziel kan niet worden getroost door de komende

beloningen.

Ik wordt bevangen door verdriet

Als ik zie hoe mijn dierbaren worden vernederd.

Ontferm u over mij, Heer,

Leer mij te bidden voor mijn vijanden die enkel in aantal

toenemen.

 

Teksten uit het boek ‘een bloedig Pasen)

Uitgekozen door Kris B.

(wordt vervolgd)

 

 

 

 

 

Bezinningsteksten uit het dagboek van Vader Vasily – monnik van het Optina Poestyn klooster –Deel 2

 

 

 

31 mei 1989

 

Ik heb U mijn  trouw beloofd,Heer,

Maar bij de eerste tegenslag moest ik afhaken en heb ik U geloochend.

Nu ik zie dat U dit wilt vergelden,

Herinner ik mij mijn beloften en loop weg, bitter huilend.

 

De ellendige Judas  hield van Jezus

Enkel om het gewin, en ik, zwakkeling, doe hetzelfde.

Ik weiger de goddelijke liefde,

Verdwaald in de duisternis van de trots.

Red mij, Heer, opdat ik niet val in het ravijn van het verraad en het

Eeuwig verderf.

 

Toen jij van God de gave had gekregen om mensen te genezen

Ben jij trots geworden, Judas.

Jij bent in verzoeking gebracht door wat je gekregen hebt.

Net zo probeer ik, de driemaal vervloekte, schatten van trots te vergaren.

Ik ben bang om U ook maar éénmaal te verraden.

Red mij Heer opdat ik U alleen alle roem en dank zal doen toekomen.

 

1 juni 1989

 

Ik weet, Heer, dat u iedere zoon kunt straffen en vergeven.

Maar ik kan mijn tranen niet onderdrukken

Als ik zie dat iemand door U gestraft wordt.

Vergeef, Heer en schenk mij geduld en dankbaarheid.

 

Met mijn verstand weet ik

Dat U de treurenden  en vernederden met roem beloont,

Maar mijn ziel kan niet worden getroost door de komende beloningen.

Ik word bevangen door verdriet

Als ik zie hoe mijn dierbaren worden vernederd.

Ontferm u over mij, Heer,

Leer mij te bidden voor mijn vijanden die enkel in aantal toenemen.

 

22 juli 1989

 

De goddelozen hebben het kleed van Christus verscheurd

En lachend aan ons overhandigd.

Wij trekken dit schandkleed aan,

Wassen het schoon met onze tranen

En maken het wit met ons berouw.

 

Wonderbaarlijke Moeder Gods en onze allerwonderlijkste Verlosser

Jezus Christus :

Onze harten verheugen zich als wij U aanroepen.

Onze ogen beginnen te huilen als zij Uw gezichten zien.

Verlaat de Uwen niet, want onze harten hebben nooit een ander bevelhebber

gehad.

 

12 augustus 1989

 

Komt broeders, de tijd is gekomen.

We richten een monument op voor onze profeten.

We versieren de graven van de heiligen en zingen :

Vaders, als wij in uw tijd hadden geleefd

hadden wij niet gedeeld in uw kruisdood,

Want we zijn bang voor de dood.

Toch hebben wij de moed om uit te roepen :

God van onze vaderen, ere zij U.

 

Door de heldendaden van uw heiligen

heeft U alle roem verdiend.

U bent gelijk geworden aan de Schepper :

Geboren op een onbekende manier,

Hebt u het kruis gediend,

Folteringen en beschimpingen hebt u doorstaan.

U bent waardig gevonden te sterven aan het kruis

Om roemvol op te staan uit de dood,

Waarmee U ons hebt opgedragen een groot feest te vieren

Ter ere van uw waarlijk wonderbare opstanding.

 

                             *********************

Verzoekingen

 

1.     Zonde van het woord : zinloos gepraat, kwaadsprekerij, godslastering enz..

2.     Leugen : afvalligheid, Gods naam nodeloos aanroepen

3.     Laster : veroordeling, kleineren, schelden, anderen bespotten, belasteren

4.     Buikdienaars : vraatzucht en andere vormen van behagen van de buik.

5.     Luiheid

6.     Diefstal

7.     Hebzucht en gierigheid.

8.     Verkwisting.

9.     Onwaarheid spreken

10.     Jaloezie

11.      Trots.

12.       Woede en razernij.

13.        Gebrek aan vergevingsgezindheid

14.         Moord, gewelddadig ingrijpen en andermans leven.

15.         Waarzeggerij.

16.          Ontucht, lichtzinnige gedachten, fantasieën.

      17.        Overspel, echtbreuk.

      18.         Sodomie.

      19.          Ketterij.

      20. onbarmhartigheid.

Staat op, gelovigen, heft uw hoofden omhoog,

Want de heiligen hebben de aarde als een wolk bedekt.

Roemvolle hoogte, onvergankelijke bescherming van het Russische geloof !

Uw daden stralen als een regenboog,

Uw barmhartigheid is groot als een levenschenkende regen,

Uw profetieën zijn als gedonder in de hemel,

Uw wonderen als de bliksemschichten.

U hebt het aardse voor het hemelse verwisseld,

En nu straalt u voor ons met het Thabor-licht,

Om ons de zon van de waarheid te doen kennen :

Christus onze God {…}

 

Moeder Gods : de hemelse krachten, tezamen met de mensheid

verbazen zich ten zeerste over Uw Goddelijk Moederschap.

Verheugt u, vriend en vijand !

Vandaag dient iedereen zich te verheugen

En met zoete stem te zingen :

Niemand kan de liefde van God weerstaan.

Zij overwint ieder mens met haar vreugde

En doet iedereen blij neerknielen.

God is hiermee almachtig en wonderlijk,

Hij schenkt roem aan Zijn heiligen

En aan de onwaardigen Zijn grote genade.{…}

 

28 oktober 1989

 

                    Kondakion, toon 2

 

U hebt gedronken uit de kelk van Christus,

Uw zielen met tranen gewassen,

Uw vlees met lijden gereinigd.

U was in de wereld en de wereld kende u niet,

Maar aan hen die U hebben aanvaard

Gaf U het vermogen om kinderen Gods te worden.

 

Heilige Vaderen, bid tot God, moge uw woorden binnendringen in ons,

Opdat wij uw roem mogen zien, vol genade en waarheid.

Verscheur het oude kleed waarin onze aarde heeft gezondigd, Heer.

Omgord ons met vreugde

En bedek ons met de krans van Uw goedheid.

 

(Uit het boek :  Een bloedig Pasen  door Nina Pavlova)

Vertaling : Piet Eggermont – uitgeverij Iveron Amsterdam – 2005

Teksten uitgekozen  door Kris B. – Vervolgt

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

<P class=MsoNormal style="MARGIN: 0cm -136.2pt 0pt 0cm; TEXT-

Akathist tot de Moeder Gods in het ITALIAANS

Inno Acatisto alla Madre di Dio

L‘Acatisto (dal greco Akáthistos) è un antico inno in onore della Vergine Maria. L’ autore è anonimo, anche se molti attribuiscono la creazione dell’inno a Romano il Melode (V sec.), in ringraziamento per la protezione della città di Costantinopoli dall’invasione di orde barbariche. La parola Acatisto suggerisce che l’inno debba essere recitato in piedi; l’inno costituisce una forma del genere liturgico del “Kondakion“. A questo proposito scrive P. Olivier Raquez: “Il kondakion è un genere letterario di inni propriamente bizantini sviluppatosi a partire dalla fine del V secolo. Era composto di un proemio e di un numero variabile di strofe (ìkoi) più o meno numerose. Nei secoli successivi è scomparso a favore del genere del canone. Oggi, come complesso organico di più strofe, se ne conserva uno solo, il celebre inno Akathistos.” (O. Raquez, Guida alla Celebrazione dell’Ufficio Divino nelle Chiese di tradizione bizantina, LIPA, Roma, 2002).

L’Acatisto è recitato privatamente dai fedeli, come devozione personale, e pubblicamente nelle chiese: è frequentemente cantato durante la Grande Quaresima, soprattutto al venerdì: il quinto venerdì di Quaresima è appunto detto “dell’inno Acatisto”.

1
Accolto l’ordine dell’arcana missione, senza indugio l’Angelo si presenta alla dimora di Giuseppe e dice alla Vergine: Colui che discendendo fa piegare i cieli si racchiude senza mutamento tutto in te. E, vedendolo prendere nel tuo grembo la figura di servo, stupito e a te esclamo: Gioisci, o Sposa Semprevergine!

2
Il primo fra gli angeli fu inviato dal cielo a recare il saluto alla Madre di Dio e vedendoti assumere con la voce incorporea un corpo, o Signore, al solo saluto, restò attonito e rivolto a lei esclamava così:
Gioisci, per te splenderà la gioia;
Gioisci, per te cesserà la maledizione;
Gioisci, redenzione del caduto Adamo;
Gioisci, riscatto delle lacrime di Eva;
Gioisci, altezza inaccessibile all’intelligenza dell’uomo;
Gioisci, profondità insondabile alla mente degli angeli;
Gioisci, sei divenuta il trono del Re;
Gioisci, perché reggi Colui che tutto regge;
Gioisci, stella che annunci il sole;
Gioisci, grembo della divina incarnazione;
Gioisci, per te si rinnova la creazione;
Gioisci, per te si fa bambino il Creatore.
Gioisci, o Sposa Semprevergine!

3
Sapendosi in purezza, la Santa Vergine risponde a Gabriele senza timore: “La stranezza del tuo parlare risulta incomprensibile alla mia anima. Tu annunci una maternità in un seno verginale esclamando: Alleluia?”

4
Desiderando la Vergine conoscere il mistero, esclamò al santo servitore: “Dal mio grembo votato alla verginità, dimmi come può essere generato un figlio?” E l’Angelo le rispose con riverenza soltanto questo:
Gioisci, partecipante al mistero ineffabile;
Gioisci, credente di ciò che matura nel silenzio;
Gioisci, preludio ai miracoli di Cristo;
Gioisci, compendio dei suoi dogmi;
Gioisci, scala celeste per cui discese Iddio;
Gioisci, ponte che conduce dalla terra al cielo;
Gioisci, degli Angeli inaudito prodigio;
Gioisci, dei demoni terribile sconfitta;
Gioisci, perché generasti ineffabilmente la Luce;
Gioisci, perché a nessuno hai rivelato il mistero;
Gioisci, perché trascendi la conoscenza dei sapienti;
Gioisci, perché illumini la mente dei credenti;
Gioisci, o Sposa Semprevergine!

5
La potenza dell’Altissimo coprì allora con la sua ombra la Vergine affinché concepisse; e il suo seno senza frutto si trasformò in campo fertile per coloro che vogliono cogliervi salvezza, cantando: Alleluia!

6
Accolto Dio nel grembo, la Vergine corse verso Elisabetta e il figlio di costei riconobbe subito il suo saluto e gioì e con balzi, quasi cantici, esclamava alla Madre di Dio:
Gioisci, virgulto di pianta che non si dissecca;
Gioisci, possesso di un frutto che non marcisce;
Gioisci, perché allevi Colui che con amore nutre gli uomini;
Gioisci, perché generi Colui che crea la nostra vita;
Gioisci, terreno che produce abbondanza di misericordia;
Gioisci, mensa che porti ricchezza di propiziazione;
Gioisci, perché fai fiorire il giardino di delizie;
Gioisci, perché prepari un rifugio per le anime;
Gioisci, profumo che rende gradite le suppliche;
Gioisci, propiziatrice di perdono al mondo intero;
Gioisci, compiacenza di Dio verso gli uomini;
Gioisci, fiducia degli uomini verso Dio;
Gioisci, o Sposa Semprevergine!

7
Aveva dentro di sé una tempesta di pensieri contrastanti il prudente Giuseppe. Era sconvolto: ti sapeva vergine ma sospettava un’unione furtiva, o Immacolata. Ma appena apprese il tuo concepimento per opera dello Spirito Santo disse: Alleluia!

A Te, o Madre di Dio, che guidasti la nostra difesa, innalziamo l’inno della vittoria e della riconoscenza, per essere stata salvati da terribili sciagure. Tu, dunque, nella tua potenza invincibile, liberaci da ogni sorta di pericoli, cosicché a Te si esclami: Gioisci, o Sposa Semprevergine.

8
I pastori udirono gli angeli che inneggiavano alla venuta di Cristo incarnato e, accorrendo a lui come verso il Pastore, lo videro quale Agnello senza macchia nutrirsi nel seno di Maria e dissero inneggiando a lei:
Gioisci, Madre dell’Agnello e del Pastore;
Gioisci, ovile del gregge spirituale;
Gioisci, difesa contro i nemici invisibili;
Gioisci, chiave che apre le porte del Paradiso;
Gioisci, perché il cielo si rallegra con la terra;
Gioisci, perché la terra si allieta con i cieli;
Gioisci, voce degli Apostoli che mai tace;
Gioisci, coraggio invincibile dei martiri;
Gioisci, forte baluardo della fede;
Gioisci, fulgido vessillo della grazia;
Gioisci, perché spogliasti il regno dei morti;
Gioisci, perché ci rivestisti di gloria;
Gioisci, o Sposa Semprevergine!

9
I Magi scorsero la stella che guidava verso Dio e seguirono la sua luce usandola come fiaccola, con essa cercavano il potente Sovrano e, raggiunto l’Irraggiungibile, lo salutarono acclamando: Alleluia!

10
I figli dei Caldei videro in mano della Vergine Colui che plasmò con le sue mani l’uomo; lo riconobbero come il Signore, benché avesse preso figura di servo, e si affrettarono ad adorarlo con doni ed esclamare alla Benedetta:
Gioisci, Madre dell’astro che mai tramonta;
Gioisci, splendore del mistico giorno;
Gioisci, perché hai spento la fucina dell’inganno;
Gioisci, perché illumini gli iniziati al mistero della Trinità;
Gioisci, perché hai spodestato il crudele tiranno degli uomini dal suo impero;
Gioisci, perché hai manifestato Cristo Signore amico dell’uomo;
Gioisci, perché ci liberi dal culto pagano;
Gioisci, perché ci salvi dalle opere di corruzione;
Gioisci, perché hai posto fine all’adorazione del fuoco;
Gioisci, perché hai allontanato la fiamma delle passioni;
Gioisci, guida di saggezza per i credenti;
Gioisci, gioia di tutte le generazioni;
Gioisci, o Sposa Semprevergine!

11
Diventati divini messaggeri, i Magi si avviarono verso Babilonia, dove portarono a compimento il tuo responso e a tutti proclamarono Te o Cristo, senza curarsi dello stolto Erode, che non seppe cantare: Alleluia!

12
In Egitto hai fatto splendere la luce della verità dissipando le tenebre della menzogna; gli idoli infatti, o Salvatore, non sostennero la tua possanza e crollarono; e coloro che se ne andarono liberi acclamarono la Madre di Dio:
Gioisci, perché risollevi gli uomini;
Gioisci, perché abbatti i demoni;
Gioisci, perché hai calpestato dell’inganno dell’errore;
Gioisci, perché hai smascherato la falsità degli idoli;
Gioisci, onda del mare che sommergi il pur avveduto Faraone;
Gioisci, roccia che abbeveri chi ha sete della vita;
Gioisci, colonna di fuoco, che guida coloro che sono nelle tenebre;
Gioisci, protezione del mondo più grande della nube;
Gioisci, cibo sostitutivo della manna;
Gioisci, perché distribuisci il santo alimento dell’allegrezza;
Gioisci, perché sei la terra della promessa;
Gioisci, perché da te sgorgano miele e latte;
Gioisci, o Sposa Semprevergine!

13
Tu fosti presentato bambinello a Simeone mentre ormai stava per abbandonare questo presente mondo fallace, ma egli ti riconobbe come Dio perfetto e per questo ammirò l’ineffabile tua sapienza esclamando: Alleluia!

A Te, o Madre di Dio, che guidasti la nostra difesa, innalziamo l’inno della vittoria e della riconoscenza, per essere stata salvati da terribili sciagure. Tu, dunque, nella tua potenza invincibile, liberaci da ogni sorta di pericoli, cosicché a Te si esclami: Gioisci, o Sposa Semprevergine.

14
Una nuova creazione rivelò il Creatore apparso fra noi sue creature; poiché germinato da un grembo incontaminato lo conservò intatto quale era prima, così noi, contemplando il miracolo, inneggiamo alla Vergine, esclamando:
Gioisci, fiore della verginità;
Gioisci, corona della castità,
Gioisci, perché fai risplendere l’immagine della (nostra) resurrezione;
Gioisci, perché ci manifesti la vita angelica;
Gioisci, albero dai magnifici frutti che nutrono i fedeli;
Gioisci, pianta dalle ombrose fronde che offrono riparo a molti;
Gioisci, perché hai portato in seno Colui che è guida degli erranti;
Gioisci, perché hai dato alla luce Colui che è il liberatore dei prigionieri;
Gioisci, perché sei la nostra propiziatrice presso il giusto Giudice;
Gioisci, perché sei la riconciliazione per molti peccatori;
Gioisci, perché dai rifugio a chi è privo di fiducia;
Gioisci, perché possiedi un amore che supera ogni desiderio;
Gioisci, o Sposa Semprevergine!

15
Mirando questa prodigiosa natività, distacchiamoci da questo mondo, elevando la nostra mente al cielo; perché l’Altissimo apparve sulla terra come umile uomo, per attrarre in alto coloro che a lui acclamano: Alleluia!

16
L’incomprensibile Verbo discese in terra nella sua pienezza senza per nulla allontanarsi dai cieli; perché con condiscendenza divina e non mutazione di luogo si abbassò e nacque dalla Vergine che, assorta in Dio, udiva:
Gioisci, dimora del Dio infinito;
Gioisci, porta di un venerando mistero;
Gioisci, verità incomprensibile per chi non crede;
Gioisci, indubbio vanto per chi crede;
Gioisci, cocchio santissimo di Colui che siede sui Cherubini;
Gioisci, dimora bellissima di Colui che è sopra i Serafini;
Gioisci, perché concili cose contrarie;
Gioisci, perché congiungi verginità e maternità;
Gioisci, perché hai distrutto la prevaricazione;
Gioisci, perché hai fatto spalancare il Paradiso;
Gioisci, perché sei la chiave del regno di Cristo;
Gioisci, speranza di beni eterni;
Gioisci, o Sposa Semprevergine!

17
Tutta la schiera degli angeli ammirò stupita la grande opera della tua Incarnazione; perché vedeva Colui, che è inaccessibile come Dio, accessibile a tutti come uomo, vivere con noi e ascoltare da tutti: Alleluia!

18
Vediamo diventare davanti a te, o Madre di Dio, i più eloquenti retori muti come pesci, perché incapaci di spiegare come Tu, rimanendo vergine, abbia potuto partorire. Noi invece ammirando il mistero, con fede esclamiamo:
Gioisci, dimora della sapienza di Dio;
Gioisci, scrigno della sua provvidenza;
Gioisci, perché sveli ignoranti gli uomini di dottrina;
Gioisci, perché scopri insipienti gli uomini di scienza;
Gioisci, perché sono diventati stolti i sottili indagatori;
Gioisci, perché si sono inariditi i creatori di mitologie;
Gioisci, perché dissolvi le astuzie dei sofisti;
Gioisci, perché ricolmi le reti dei pescatori;
Gioisci, perché ci trai fuori dall’abisso dell’ignoranza;
Gioisci, perché arricchisci molti di sapienza;
Gioisci, scialuppa di chi vuol essere salvato;
Gioisci, porto dei naviganti in questa vita;
Gioisci, o Sposa Semprevergine!

19
Volendo salvare il mondo, il Creatore di tutte le cose in esso venne spontaneamente; e benché come Dio fosse Pastore, apparve per noi e fra noi come agnello, come uomo parlava agli uomini, ma come Dio sente dirsi: Alleluia!

A Te, o Madre di Dio, che guidasti la nostra difesa, innalziamo l’inno della vittoria e della riconoscenza, per essere stata salvati da terribili sciagure. Tu, dunque, nella tua potenza invincibile, liberaci da ogni sorta di pericoli, cosicché a Te si esclami: Gioisci, o Sposa Semprevergine.

20
O Vergine Madre di Dio, tu sei il riparo di vergini e di quanti a Te accorrono; perché tale ti ha costituita il Creatore del cielo e della terra, o Inviolata, ponendo dimora nel tuo grembo e insegnando a tutti a salutarti:
Gioisci, colonna della verginità;
Gioisci, porta della salvezza;
Gioisci, prima ispiratrice della spirituale creazione;
Gioisci, dispensatrice della bontà divina;
Gioisci, perché rigeneri chi è concepito nel male;
Gioisci, perché ridoni intelligenza a chi è privo di intelletto;
Gioisci, perché hai schiacciato chi corrompe le menti;
Gioisci, perché hai dato alla luce il seminatore della castità;
Gioisci, talamo di nozze illibate;
Gioisci, perché riconcili con il Signore i fedeli;
Gioisci, santa educatrice di vergini;
Gioisci, perché accompagni alle nozze le anime sante;
Gioisci, o Sposa Semprevergine!

21
È vinto ogni canto che voglia eguagliare l’abbondanza delle tue molte misericordie, o Signore; anche se a te, o santo Re, offrissimo tanti cantici quanti i granelli di sabbia mai faremmo cosa degna di quanto hai donato a chi ti acclama: Alleluia!

22
Noi vediamo la Vergine come fiaccola splendente, apparsa a coloro che sono nelle tenebre; perché avendo acceso il Lume immateriale, ella guida tutti alla cognizione divina, illuminando di splendore le menti e viene onorata da questa esclamazione:
Gioisci, raggio del Sole spirituale;
Gioisci, riverbero dello splendore senza tramonto;
Gioisci, fulgore che illumini le anime;
Gioisci, tuono che atterrisci i nemici;
Gioisci, perché fai sorgere la luce sfolgorante;
Gioisci, perché fai scaturire il fiume dalle inesauribili acque;
Gioisci, simbolo del fonte battesimale;
Gioisci, perché togli le macchie del peccato;
Gioisci, lavacro che purifichi la coscienza;
Gioisci, coppa che mesci esultanza;
Gioisci, fragranza del profumo di Cristo;
Gioisci, vita del mistico convito;
Gioisci, o Sposa Semprevergine!

23
Volendo perdonare le antiche offese, Colui che rimette i debiti a tutti spontaneamente si presentò a coloro che si erano allontanati dalla grazia e, lacerata la condanna del peccato, da tutti sente esclamare: Alleluia!

24
Lodando il tuo parto, noi tutti ti celebriamo come tempio vivente, o Madre di Dio. Nel tuo grembo, infatti, abitò il Signore, Colui che l’universo regge nelle sue mani. Egli ti fece santa e ricca di gloria e ha insegnato a tutti a cantarti:
Gioisci, tempio del Verbo di Dio;
Gioisci, la più santa di tutti i santi;
Gioisci, arca d’oro, cesellata dallo Spirito Santo;
Gioisci, tesoro inesauribile della vita;
Gioisci, diadema prezioso dei pii regnanti;
Gioisci, venerabile gloria dei vescovi devoti;
Gioisci, baluardo inespugnabile della Chiesa;
Gioisci, fortezza invincibile dell’impero;
Gioisci, per te si innalzano i trofei;
Gioisci, per te soccombono i nemici;
Gioisci, salute per il mio corpo;
Gioisci, salvezza per la mia anima;
Gioisci, o Sposa Semprevergine!

A Te, o Madre di Dio, che guidasti la nostra difesa, innalziamo l’inno della vittoria e della riconoscenza, per essere stata salvati da terribili sciagure. Tu, dunque, nella tua potenza invincibile, liberaci da ogni sorta di pericoli, cosicché a Te si esclami: Gioisci, o Sposa Semprevergine!

TORNA ALLA PAGINA PRECEDENTE

HOME PAGE